Nu e ciudat că „ştim” totul despre brontozauri (scuze, dinozauri), animale care au trăit acum milioane de ani (mi-li-oa-ne!) şi nu ştim (sau nu vrem să ştim) mai nimic despre oamenii care au locuit pe aceste pământuri cu doar câteva mii de ani în urmă?
Ştim cum arătau dinozaurii, ce mâncau, care le erau traseele de migraţie, care erau raporturile dintre specii, cum modelau ecosistemul. Şi cum au dispărut.
Acceptăm că, studiind un dinte fosilizat, prin însumarea cunoştinţelor de fizică, bio-chimie, botanică –cunoştinţe obligatoriu lipite între ele de logică- avem imaginea completă a acestor animale: dimensiune, meniu alimentar, vârstă, comportament.
Fără să lase desene pe pereţi, înscrisuri, obiecte confecţionate pentru supravieţuire (unelte şi arme) sau pentru împărtăşirea sensibilităţii (artă, fie şi în forma incipientă), dinozaurii par să fie mai „comunicativi” decât populaţiile care au trăit pe aici în urmă cu doar câteva mii de ani. Sau, mai bine zis şi mai corect pentru a nu ocoli nefirescul situaţiei, NOI părem mai puţin dispuşi să acceptăm – în aceeaşi logică - urmele „vorbitoare” ale vechilor populaţii. Aidoma imaginii cu buldozerul care escavează ucigaş într-un sit arheologic pentru a face loc fundaţiei vreunui bloc „modern”, exact în acelaşi passepartout se încadrează (limitat, cum altfel?!) atitudinea gregar „modernistă” a celor care, cu dispreţ superior, resping orice posibilitate, orice argumente logice antropologice (!), ca aici să fi fost civilizaţii puternice, longevive, întinse pe teritorii vaste pe care (încă) le stăpânim, care au putut fi factor de influenţă pentru alte grupări umane cu care au interacţionat.
Afirm că „dacopatia” este mai puţin nocivă decât... „dacofobia”. Dacă cei care exagerează (dacopaţii) în privinţa originii, a importanţei şi a realizărilor culturilor străvechi de aici, erodează credibilitatea descoperirilor reale şi pot duce în desuet, dar nu se-mpotrivesc cercetării ştiinţifice, ceilalţi (dacofobii), prin vehemenţă, jigniri, discreditări, excluderea din sfera pretins emancipată a susţinătorilor (de orice rang) vechiului filon – inhibă orice atitudine dubitativă în privinţa istoriei servite (cam cu multă sare) oficial şi acceptată (cam cum s-ar accepta că oamenii de culoare sunt răi şi albii sunt buni).
Avem strânse suficiente date şi am putea avea şi mai multe (dacă nou-înfiinţatul Institut al Vinului – VINARIUM ar fi sprijinit) prin care putem dovedi că istoria viticulturii de aici îşi are începuturile cu mult, mult mai devreme decât ştim noi.
Câteva cuvinte cheie: Cucuteni, Hamangia, Gumelniţa.
Promit să vin(!) cu noi date.
1. CASTEL VINUM, Villa Vinea- Rubin Selection 2015
2. Boutari Grand Reserve Naoussa - Xinomavro 2012, Grecia
3. Shilda Winery - Saperavi 2016, Georgia
1. CASTEL VINUM, Villa Vinea- Rubin Selection 2015
Ştiţi metoda olandeză de licitaţie? E foarte bună. Acum câţiva ani, în absenţa oricărei informaţii despre ea, am crezut că am inventat-o. Şi eram foarte mândru... Sunt şi acum (de ce să mint?) şi vă voi provoca – cât de curând - cu un joc prin care sper să finanţez cercetările VINARIUM.
Legătura cu vinul de faţă este doar că din numărul iniţial de sticle (2614) scoase la comercializare, la producător nu se mai află nici măcar o butelie. În piaţă, însă, mai găsiţi.
45% Merlot, 40% Zweigelt şi 15% Fetească Neagră. În 2015, cand a luat Aur la Concursul Internaţional de Vinuri (VINARIUM IWCB), era încă în „creştere” şi infirma şablonul, prin succesul obţinut, că în Mureş nu s-ar putea obţine vinuri roşii de calitate. De fapt, palmaresul Villa Vinea a fost, în 2019, la 9 probe introduse în concurs, unul impresionant: 6 probe au luat Medalia de Aur şi 1 proba Medalia de Argint, poziţionând crama pe primul loc al „randamentului” şi al medaliilor de Aur.
Potenţialul soiului Fetească Neagră, specificitatea pe care o imprimă vinurilor, a determinat vinificatorul ca în millesime-ul din 2016 să îi crească ponderea la 20%.
Una peste alta, dacă nu l-aţi degustat grăbiţi-vă, dacă aţi făcut-o ştiţi că merită... să mai repetaţi experienţa.
2. Boutari Grand Reserve Naoussa - Xinomavro 2012, Grecia
De ce am ales un vin grecesc? În primul rând, pentru că e „mare”. Dar, pentru a fi sincer până la capăt, este vorba de starea dată de această iarnă nehotărâtă. O fi ziua scurtă, frigul tot îl simţi mai ales seara, dar când vezi soarele, devii şi tu... nehotărât. Parcă e prea devreme să te gândeşti la vacanţă, la soare, la Grecia...
Mavro, mauro = negru. (Înţelegeţi şi de ce se cheamă Mavrud vinul vecinilor bulgari, vecini la rându-le, cu grecii). Xinomavro îmbină plăcerea cu nostalgia, sobrietatea cu extravaganţa (un fel de „pleasure in pain” à la Liviu Cuţitaru - Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile). Mi se pare unul din vinurile din lista „1000 de vinuri pe care trebuie să le bei în viaţă”. (Chiar am să verific dacă n-o fi trecut acolo.)
Plin, greu, generează impulsuri gustative în raze cu direcţii diferite, degustătorul putând fi surprins să găsească arome suave (florale) printre notele puternice de piele, cireşe negre şi prune uscate.
L-am deschis la o masă cu şase prieteni. Bărbaţi, femei. Mi-a fost rar dat să văd cum fiecare avea ceva de spus despre acest vin... în acelasi timp. Dvs.? Intraţi în vorbă?!
3. Shilda Winery - Saperavi 2016, Georgia
Saperavi, Georgia. Nu ne întâlnim foarte des nici cu Saperavi şi nici cu vinuri georgiene, în general. (Saperavi ne mai livrează R. Moldova.)
E păcat. Georgia este acum recunoscută ca „leagănul” viticulturii mondiale, locul de plecare al vitis vinifera şi are un „trofeu” important: afirmaţia „Georgia, 8000 de recolte!”. Toată lumea s-a acomodat cu ideea. Mai puţin noi, românii, care, aşa cum atrăgeam atenţia şi la începutul articolului, nu luăm în calcul că apropierea geografică de cei care făceau primii vin acum câteva mii de ani, ar fi putut influenţa şi populaţiile existente pe teritoriul actual al României. Nu de alta dar, am mai spus-o şi altă dată, pe undeva prin nordul ţării (atingând zona Culturii Cucuteni) era ruta majoră a migraţiei de la est la vest. Şi tot pe această rută, pare-se, s-au „strecurat” şi limbile vechi (proto-indo-europene). Aşa zic istoricii. Aşa zic lingviştii.
Este posibil, aşadar, ca mult mai târziu, Burebista să nu fi ordonat tăierea viilor pentru a combate băutul în exces (aşa cum penibil ni se tot spune) ci, pentru o raţiune mult mai pragmatică), aceea de a înlocui vitis silvestris cu vitis vinifera.
Asa cum în epoca modernă Saperavi a putut fi folosit la crearea unui soi autohton prin Drăgăşani, nu văd motive pentru lipsa schimburilor „culturale” între vechile popoare. Dealtfel, este suficient să privim simbolistica etnografică pe arii mai întinse şi vom găsi, întotdeauna, elemente de confluenţă.
Dar, să nu uităm vinul! Direct (georgienii evită, în mod tradiţional „atingerea” cu lemnul), nivel de alcool moderat (12,5%) şi plin din punct de vedere aromatic de note de fructe roşii şi negre de pădure: coarne, zmeură, fragi, porumbele (o fi regionalism, dar nu ştiu denumirea oficială).
Taninurile se simt, dar nu împiedică un al doilea pahar. Şi un al treilea. Şi...
P.S. Săptămâna viitoare vom anunţa locul de desfăşurare al VINARIUM 2020. Noi membri ai juriului, aici.
