Corina Vasile, Director Executiv, ANIS: De ce buzunarele noastre s-au săturat să fie solidare cu bugetul de stat. Oamenii nu mai vor să fie solidari cu o administraţie ineficientă, cu o clasă politică care alimentează, în mod iresponsabil, deficite de peste 9% din PIB

Un IT-ist, un fermier, un corporatist şi un doctor intră într-un bar. În loc să-şi strȃngă mȃna şi să dea noroc cu o bere, se uită în jur şi stau cu mȃinile lipite de buzunare. Dar nici la muncă nu s-ar duce, pentru că efectiv nu mai merită. Nu e banc. Este o imagine destul de exactă a României economice din 2025: patru oameni din patru categorii sociale şi economice diferite, dar toţi afectaţi de acelaşi val de creşteri de taxe vehiculate “pe surse” sub pretextul solidarităţii.

Au toţi un lucru în comun: când statul se uită la bugetul devalizat, pare să vadă doar buzunarele lor. Şi toţi se uită de unde ar putea să mai taie, poate că berea aceea nu e o idee bună, ce atȃta socializare, pentru că meditaţiile copilului trebuie plătite, gardul trebuie reparat, chiria nu aşteaptă şi medicamentele trebuie cumpărate. Paradoxal, partidele în negocieri de guvernare pare că nu se uită de unde să mai taie, doar cum să ia şi mai mult de la cei care plătesc deja prea mult.

Conform Eurostat, România se află în top 5 al ţărilor UE cu cea mai mare povară fiscală pe muncă: 41,3%, peste media UE de 38,8%. Dacă adăugăm şi contribuţiile angajatorului, 100 de lei de salariu net costă în realitate peste 170 de lei. Diferenţa se duce la stat, sub formă de CAS, CASS, CAM şi impozit pe venit.

(Sursa: Eurostat - Tax wedge on labour)

Nota bene, în toate statele cu fiscalizare mare pe muncă, există un sistem cuprinzător de deductibilităţi, care reduce povara fiscală pentru majoritatea contribuabililor. Nu e cazul nostru, singura deductibilitate e o sumă anuală derizorie pentru contribuţia la pensia facultativă.

Solidaritate? Cu cine?

Argumentul vehiculat e că salariaţii mai bine plătiţi (s-au vehiculat variante de prag între 10.000 brut la 10.000 net pe lună) ar trebui să plătească un procent mai mare de impozit decȃt cei cu salarii mici, o „taxă de solidaritate”.  

Trecȃnd peste faptul că ei plătesc deja mai mult - pentru că 10% din 5.000 de lei = 500 de lei, iar din 10.000 de lei = 1.000 de lei – supraimpozitarea salariilor mai mari nu ajută cu nimic bunăstarea salariatului cu salariu mai mic. Pentru că această “redistribuire” teoretică a bunăstării trece prin

meandrele administraţiei statului. Şi aici e buba: banii, mulţi sau puţini, adunaţi de la toţi, sunt cheltuiţi ineficient. Reacţiile din societate, indiferent de orientarea politică, resping total acest argument: oamenii nu mai vor să fie solidari cu o administraţie ineficientă, cu o clasă politică care alimentează, în mod iresponsabil, deficite de peste 9% din PIB.

Stabilirea unor praguri fixe pentru impozitare mai ridicată poate crea efecte inverse: angajaţii vor evita depăşirea artificială a unui prag ca să nu fie penalizaţi, ceea ce înseamnă venituri mai mici declarate şi taxe mai puţine colectate.

În privat, salariile mari reflectă competenţă, productivitate şi asumare de responsabilitate. În sectorul public, exemple precum medicii specialişti arată cât de valoroşi sunt acei profesionişti pe care nu-i avem în număr suficient.

Problema nu sunt aceşti oameni, ci lipsa de responsabilizare în administraţie. Nimeni nu-şi pierde funcţia pentru un deficit bugetar de 9% sau pentru un gap de TVA de 30%.

Reducerea inegalităţilor? O falsă problemă

Datele arată că justificarea taxării progresive prin invocarea inechităţii sociale nu îşi găseşte fundament statistic. Romȃnia are a treia cea mai mică inegalitate socială din Uniunea Europeană, după indicele Gini calculat pe veniturile din salarii, conform unui studiu EUROFOUND din 2024 citat în studiul realizat de ASE pentru Confederaţia Patronală Concordia Sistemul fiscal din Romȃnia: prosperitate, convergenţă şi sustenabilitate fiscal - bugetară.

Echitate?

Este firesc să susţinem prin contribuţii sociale pe cei care nu pot munci sau care se află temporar în afara pieţei muncii, la fel cum este legitim să sprijinim sistemul de pensii, bazat pe solidaritatea dintre generaţii. Dar ce facem cu cei care beneficiază fără să fi contribuit proporţional?

Poate că e momentul să redeschidem discuţia despre plafonarea contribuţiilor la sănătate şi integrarea lor într-un sistem fiscal mai simplu şi mai echitabil, în cota unică de impozit pe venit.

Când nu mai merg argumentele “morale”, vin cele macroeconomice

“Nu avem alte soluţii pe termen scurt, trebuie să prezentăm un plan fiscal credibil, altfel ratingul scade, fondurile europene se opresc, e dezastru, deci plătiţi, dacă vreţi să fiţi parte din soluţie, nu din problemă.” Doar că nici salariaţii, nici angajatorii lor, nu sunt autorii problemei, dimpotrivă, ei au fost mereu soluţia. Iar în discuţie este mereu impactul bugetar de termen scurt, nu impactul economic.

Toate scenariile de creşteri de impozite înseamnă scădere economică, care duce la pierderi de locuri de muncă, la sărăcirea oamenilor. Niciun scenariu de creştere a impozitării pe muncă nu rezolvă problema deficitului bugetar excesiv. Pentru că doar mai puţin de 7% dintre salariaţi trec pragul de 10.000 lei net/lună, nici măcar teoretic nu se adună în plus la buget mai mult de 0,2% din PIB. În schimb are un impact cert în scădere economică, care ne duce în recesiune, închideri de companii, pierderi de locuri de muncă.

Istoria recentă ne arată că majorările de taxe au avut costuri economice serioase şi nu au produs redresări sustenabile.

În 2010, majorarea TVA de la 19% la 24% a dus la o explozie a inflaţiei (7,96%) şi o cădere a consumului cu peste 5%. Deficitul a fost „acoperit”, dar economia s-a contractat.
(Sursa: BNR - Raport anual 2010 - https://www.bnro.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6874).

În 2009, introducerea impozitului forfetar a dus la închiderea a peste 135.000 de firme. IMM-urile au fost cele mai lovite. Măsura a fost abandonată după 2 ani de costuri economice. (Sursa: CNIPMMR - Impactul fiscalităţii asupra IMM).

Sectorul IT&C: cum să nu îţi tratezi campionii

Sectorul IT&C este un caz de manual despre cum instabilitatea fiscală poate pune frână unui motor economic exact când ar trebui turat pentru avantaj competitiv.

Idustria IT a generat în 2023 aproape 8% din PIB şi un excedent comercial de peste 20 miliarde EUR în 5 ani, în timp ce contribuţia în taxe şi impozite a sectorului e cu 33% peste media naţională. Este singurul sector economic din Romȃnia cu o productivitate orară peste media Uniunii Europene. Şi aduce singur circa 7 miliarde de euro net din export. După eliminarea facilităţilor fiscale în 2023, 63,2% dintre firmele IT au raportat impact negativ asupra performanţei financiare, iar 21,1% au avut venituri în scădere în 2024. 76,3% dintre companii spun că reducerea poverii fiscale pe muncă este o prioritate absolută.
(Sursa: ANIS Industry Study 2024). Am avut în 2023 o scădere cu 10.000 de locuri de muncă, de la circa 200.000 la 190.000. A urmat încă o creştere peste noapte a fiscalizării muncii din sectorul IT, în decembrie 2024.

Şi totuşi, România e singura ţară din regiune care penalizează fiscal propriul sector digital în loc să-l sprijine. În Polonia, tinerii beneficiază de scutiri de taxe pentru a încuraja angajarea, iar companiile sunt încurajate să inoveze cu alte reduceri fiscale. În Estonia, taxarea profiturilor e amânată până la distribuirea dividendelor. În România se taxează în avans, pe cifră de afaceri. În România, discutăm despre suprataxarea muncii, talentului şi inovaţiei – pentru că a pune presiune fiscală suplimentară pe venituri sau pe sectoarele performante nu înseamnă solidaritate, ci o taxă pe succes.

Într-o lume în transformare accelerată, România nu poate merge înainte cu politici reactive şi improvizaţii fiscale. Avem nevoie de un plan de consolidare bazat pe digitalizare, investiţii productive şi combaterea evaziunii, nu pe supraimpozitarea segmentelor deja performante sau vulnerabile. Avem de ales între a continua presiunea asupra celor care contribuie deja semnificativ sau a repoziţiona politicile publice spre sprijin, inovare şi parteneriat economic real. Alegerea ar trebui să fie simplă.

Asociaţia Patronală a Industriei de Software şi Servicii (ANIS) este asociaţia reprezentativă a industriei de IT din România. 

ANIS are peste 150 de companii membre, este un promotor al digitalizării şi reprezintă interesele  industriei de IT de 25 de ani, fiind un partener de dialog credibil care poate contribui la crearea de politici publice care să faciliteze valorificarea tehnologiei pentru dezvoltarea socio-economică.