Recent am redescoperit o informaţie care m-a pus pe gânduri. Ne amintim cu toţii lecţiile de istorie despre România secolului al XIX-lea şi despre generaţia paşoptistă – acea elită care a schimbat destinul ţării. Personalităţi precum Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti sau Vasile Alecsandri au studiat în marile centre universitare europene, vorbeau mai multe limbi străine, cunoşteau cultura occidentală şi îşi construiseră relaţii solide în mediile politice şi intelectuale ale vremii. Întorşi acasă, au devenit promotorii modernizării României.
Puţini şi-au pus însă întrebarea: câţi erau, de fapt, aceşti paşoptişti? Este dificil de identificat o cifră exactă, dar estimările istorice vorbesc despre cel mult o sută de persoane. Un grup restrâns, dar suficient de influent pentru a orienta România către Europa şi către modernitate.
Pornind de la această observaţie, putem construi o paralelă peste aproape două secole. Nu cumva românii care lucrează astăzi în Bruxelles-ul european reprezintă o generaţie contemporană de „emancipatori” ai României? Câţi sunt aceştia şi ce rol joacă ei în apropierea ţării noastre de nucleul decizional european?
De aproape 30 de ani urmăresc cu interes evoluţia comunităţii româneşti din Bruxelles-ul european. Din această preocupare s-a născut şi Clubul „România-UE”, înfiinţat oficial în anul 2003.
Merită să ne reamintim contextul începutului anilor 2000. România se afla în plin proces de negociere a aderării la Uniunea Europeană, iar comunitatea românilor din Bruxelles era încă foarte restrânsă. Românii nu lucrau încă în instituţiile europene, deoarece ţara noastră nu devenise stat membru al Uniunii Europene. În schimb, exista un nucleu de profesionişti activi în reprezentanţe ale mediului de afaceri, organizaţii europene, firme de consultanţă, think tank-uri, organizaţii internaţionale şi companii private care urmăreau îndeaproape evoluţia politicilor europene. Erau pionierii unei prezenţe româneşti în capitala Europei.
În acei ani, întâlnirea unui compatriot devenea aproape un eveniment. Fiecare conversaţie era o oportunitate de a discuta despre România, despre negocierile de aderare şi despre modul în care experienţa acumulată la Bruxelles putea contribui la apropierea ţării noastre de Uniunea Europeană.
Printr-o conjunctură favorabilă, aveam întâlniri frecvente cu domnul Vasile Puşcaş, pe atunci Ministru Delegat la Ministerul Integrării Europene şi Negociator-şef al României cu Uniunea Europeană. Îi povesteam că nu sunt singurul român care activează în sectorul privat din Bruxelles-ul european şi că există deja o comunitate de profesionişti care ar putea reprezenta o resursă importantă pentru România.
Din aceste discuţii s-a conturat o idee simplă, dar cu efecte importante: construirea unui prim pod de comunicare între România instituţională şi românii care activau în Bruxelles-ul european.
Prima întâlnire a avut loc la 23 aprilie 2002 şi poate fi considerată prima reuniune formală dintre românii din mediul afacerilor europene de la Bruxelles şi reprezentanţii Guvernului României. Iniţiativa a fost bine primită, iar întâlnirile au continuat ulterior, aproximativ o dată la trei luni.
La reuniunea din februarie 2003 au participat doi miniştri – Vasile Puşcaş şi Vasile Dâncu –, precum şi şeful Misiunii României pe lângă Uniunea Europeană, Lazăr Comănescu. Cred că ne-am strâns atunci în jur de 60 de persoane. În realitate, comunitatea era deja mai numeroasă. În anii anteriori adunasem peste o sută de contacte într-o bază de date care devenise cunoscută neoficial drept „lista lui Dan”.
La început nu consideram necesară o structură formală. Comunitatea funcţiona firesc, pe baza relaţiilor profesionale şi personale. Totuşi, pe măsură ce interesul creştea, am realizat că succesul iniţiativei trebuia organizat. Era nevoie de un instrument care să faciliteze comunicarea, schimbul de informaţii şi consolidarea relaţiilor dintre românii din capitala Europei.
Astfel, la 4 aprilie 2003, transmiteam primul mesaj oficial prin care anunţam înfiinţarea Clubului „România-UE” Bruxelles.
În 2006 am lansat probabil cel mai ambiţios proiect al Clubului de până atunci. Pornind de la rezultatele unui sondaj de opinie desfăşurat în perioada 12 martie – 22 aprilie 2006 asupra imaginii României în Bruxelles, ne-am propus să identificăm locul pe care România îl ocupa în Europa extinsă şi să formulăm direcţii concrete pentru consolidarea contribuţiei ţării noastre la proiectul european.
Nu anticipasem interesul extraordinar pe care colegii europeni îl vor manifesta pentru această cercetare. Chestionarul a fost completat de un număr impresionant de respondenţi, demonstrând că România era deja o ţară despre care se vorbea şi asupra căreia exista o opinie bine conturată.
Rezultatele au fost prezentate oficial la 28 iunie 2006, în Parlamentul European, prin lansarea studiului „Amprenta României” („Footprint Romania”), eveniment care a generat o dezbatere consistentă despre imaginea şi rolul României în cadrul Uniunii Europene.
Privind acum în urmă, este evident cât de mult s-a schimbat situaţia.
Astăzi, instituţiile europene reunesc aproximativ 2.000 de cetăţeni români. Se poate spune că România şi-a ocupat pe deplin „cota de ţară”, existând chiar analize recente în presa europeană care vorbesc despre o uşoară suprareprezentare a românilor în administraţia comunitară.
Mai interesant este însă un alt fenomen.
Mulţi dintre românii care au intrat în instituţiile europene pe poziţii de debutanţi în 2007 au crescut profesional odată cu instituţiile în care lucrează. După aproape două decenii de experienţă, numeroşi colegi ocupă astăzi funcţii de şefi de unitate, coordonând echipe şi gestionând dosare europene de mare complexitate.
Avem deja câteva zeci de compatrioţi aflaţi pe poziţii de management în executivul european, ceea ce reprezintă o realizare remarcabilă. La nivelul funcţiilor de director suntem încă insuficient reprezentaţi, însă este foarte probabil ca această diferenţă să fie recuperată în următorii ani. Evoluţia profesională este firească şi depinde, în mare măsură, de timp şi de acumularea experienţei.
Important este să înţelegem că România dispune astăzi de o resursă umană de excepţie, iar provocarea este să ştim cum să valorificăm această expertiză.
Un rol esenţial îl joacă, desigur, Reprezentanţa Permanentă a României pe lângă Uniunea Europeană, adevărata proiecţie a Guvernului României la Bruxelles. După experienţa exercitării Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, instituţia şi-a consolidat capacitatea administrativă şi funcţionează astăzi ca o veritabilă curea de transmisie între administraţia românească şi sistemul instituţional european.
Provocările României nu se află însă la Bruxelles, ci mai degrabă la Bucureşti. Capacitatea administrativă a ministerelor de linie de a lucra eficient cu instituţiile europene rămâne insuficient dezvoltată, iar aceasta este o temă care merită o analiză separată.
Există însă o altă categorie de profesionişti, mult mai puţin vizibilă în spaţiul public, dar extrem de valoroasă pentru România.
Sute de români lucrează astăzi în Bruxelles reprezentând interesele marilor companii multinaţionale, ale asociaţiilor europene sectoriale, ale organizaţiilor societăţii civile şi ale firmelor de consultanţă specializate în public affairs, comunicare şi managementul proiectelor europene.
Este suficient să privim lista angajatorilor pentru a înţelege nivelul de expertiză atins. Românii ocupă poziţii importante în companii precum Shell, Novartis, ExxonMobil, E.ON, Google, General Electric, Lego, Bristol Myers Squibb, PPC, Siemens sau Eli Lilly. Această prezenţă demonstrează că specialiştii români au devenit competitivi într-una dintre cele mai sofisticate pieţe profesionale din lume, acolo unde competenţa tehnică, capacitatea de negociere şi înţelegerea mecanismelor europene reprezintă condiţii obligatorii.
Dacă adunăm funcţionarii europeni, diplomaţii, experţii din organizaţiile europene, reprezentanţii companiilor şi consultanţii specializaţi în afaceri europene, putem estima că aproximativ 2.500 de români lucrează astăzi în Bruxelles-ul european.
Privită în ansamblu, această comunitate reprezintă probabil cea mai concentrată resursă de expertiză europeană pe care România a avut-o vreodată în afara graniţelor sale.
Poate că nu vorbim despre o generaţie de revoluţionari, aşa cum au fost paşoptiştii. Contextul istoric este diferit, iar provocările sunt altele. Dar, asemenea lor, aceşti români au acumulat experienţă în centrul deciziei europene, au construit reţele profesionale solide şi înţeleg mecanismele prin care se modelează viitorul continentului.
Istoria ne arată că uneori câteva zeci sau câteva sute de oameni bine pregătiţi pot schimba direcţia unei ţări. Astăzi nu mai vorbim despre o sută de oameni, ci despre aproximativ 2.500 de profesionişti români aflaţi în inima Europei.
Materialul de faţă nu îşi propune să ofere concluzii definitive şi nici să formuleze politici publice. El reprezintă, înainte de toate, o fotografie a unei evoluţii remarcabile. O imagine a drumului parcurs de comunitatea românilor din Bruxelles-ul european, în pragul aniversării a 20 de ani de la aderarea României la Uniunea Europeană.
Este util să înţelegem de unde am plecat. Numai astfel vom putea aprecia unde am ajuns şi, mai ales, cum putem valorifica în viitor această extraordinară resursă umană pe care România a construit-o în centrul Europei.
Dan Luca este expert în afaceri europene şi comunicare strategică, desfăşurându-şi activitatea la Bruxelles încă din 1997. Este autorul cărţii Mapping the Influencers in EU Policies, publicată de Palgrave Macmillan în 2020.
