România îndeplineşte încă din 2014 criteriile de aderare la euro, considerate foarte stricte la inventarea lor în Tratatul de la Maastricht din 1992, însă, conform declaraţiilor de ieri ale reprezentanţilor Băncii Naţionale, nu am fi pregătiţi de aderare nici măcar pentru data de 1 ianuarie 2019, care reprezintă deja o amânare pentru a treia oară a ţintei.
Avem Maastricht, dar nu avem economie. Avem PIB, dar nu avem ţară. Cum a ajuns România să poată fi certificată cu ştampila „bun pentru euro“, dar după 25 de ani de la Revoluţie liderii acestei ţări, care au vegheat şi coordonat transformările din economie şi societate, să vină şi să spună că nici măcar în 2019 marfa nu va corespunde cu eticheta?
S-au înşelat oare părinţii tratatelor europene când au stabilit criteriile de la Maastricht privind rata inflaţiei, a dobânzilor, evoluţia cursului de schimb, deficitul bugetar şi datoria publică drept necesare şi suficiente pentru a adera la clubul exclusivist al zonei euro?
Cum de o ţară cu o inflaţie redusă, „occidentală“ (1,2% inflaţie anualizată în februarie 2015), dobânzi pe termen lung în media Uniunii Europene (4,1% în februarie 2015), un curs de schimb stabil, un deficit bugetar sub 3% din PIB (1,8% prognoză pentru 2015) şi o datorie publică de doar 39,8% din PIB, cu un „da“ clar la toate cele cinci criterii, să fie în situaţia de a amâna aderarea la zona euro pentru că nu a terminat „reformele“? Dar cât durează aceste „reforme“, 50 de ani? Poate până la depopularea completă, având în vedere că astăzi sunt deja plecaţi 3-4 milioane de locuitori?
Situaţia este reprezentativă pentru România. Pe hârtie şi în PowerPoint-uri, criteriile sunt îndeplinite. Însă în viaţa de zi cu zi firmele intră în insolvenţă, băncile scot banii din ţară pentru că nu văd proiecte viabile, un milion de salariaţi câştigă minimul pe economie.
Cum să ajungi ca ţară să îndeplineşti aceste de acum mitice „condiţii de la Maastricht“, dar o călătorie cu trenul de la Bucureşti la Iaşi să dureze mai mult decât în 1990, iar un drum cu maşina între vestul şi estul ţării să dureze cât cel între vestul şi estul zonei euro, pe autostradă? Oare nu era bun încă un indicator în tratatul de la Maastricht - viteza medie a trenurilor? Sau rata analfabetismului?
Ce folos are România din ţintirea şi, în cele din urmă, îndeplinirea acestor condiţii dacă suntem prima sursă de emigraţie din Uniunea Europeană pentru medici sau pentru cercetători?
Din 1.200 de noi cabinete dentare înregistrate anul trecut în Franţa, 200 au fost înfiinţate de medici români, arată un articol recent din ziarul francez Les Echos.
Cum de o economie poate să fie fiscal şi monetar în linie cu cel mai dur club din lume din punctul de vedere al parametrilor macro, însă în realitate să fie la o distanţă de 50 de ani de dezvoltare faţă de nucleul dur al acesteia?
Cu 30% din populaţia activă ocupată în agricultură, faţă de 2-3% în Franţa / Italia / Germania, România încă mai are mult până să termine procesul de industrializare şi urbanizare, pe care l-a şi oprit de fapt o lungă perioadă.
De aceea, este de mirare ca astăzi să ţi se poată pune ştampila „da, poţi să alergi 100 de metri în sub 10 secunde“, când noi abia alergăm pe imaşuri, după oi şi vaci.
Goana după ţinte false precum astfel de indicatori, care ar trebui chipurile să ne aşeze în rând cu lumea dezvoltată, a caracterizat din păcate toată această aşa-zisă tranziţie. La fiecare conferinţă de „ţintire“ a inflaţiei este plină sala BNR-ului, iar spuma analiştilor şi comentatorilor îşi îndreaptă toată atenţia către această instituţie.
Ar fi valabilă această atenţie pentru o ţară sofisticată, cu o economie dezvoltată, financiarizată, unde activele bancare să fie 200-300% din PIB şi să se constituie o pârghie pentru dezvoltare.
Nu de aceeaşi atenţie - şi, din păcate, pentru că nu există de fapt nicio transparenţă - beneficiază Ministerul Transporturilor, unde CNADNR, care are pe mână în fiecare an 1,8 miliarde de euro, este instituţia care ţine pe loc infrastructura românească.
Ce fel de echilibru macroeconomic ai când hemoragia de creier şi de bani nu se mai opreşte? Ori sunt prost aleşi indicatorii, ori sunt deliberat selectaţi pentru ca de fapt să fie o garanţie, un cleşte în care periferia să rămână periferie.