Ciclul vieţii franceze este acela că, la fiecare câţiva ani, guvernul încearcă să îi facă pe toţi să muncească mai mult timp, până când o revoltă populară ucide planul. În condiţiile în care Emmanuel Macron vrea să crească vârsta minimă de pensionare de la 62 la 64 de ani, revoltele s-au reluat, relatează Financial Times.
Francezii în vârstă de 62 de ani se pot aştepta acum să trăiască până la 85 de ani, creând una dintre cele mai lungi perioade de pensionare din istoria mondială. Valhalla pentru pensionarii francezi este o invenţie recentă. În 1970, Simone de Beauvoir scria că societatea tratează bătrânii ca pe nişte „gunoaie" cu un nivel de trai „mizerabil". Dar, în 1981, François Mitterrand a devenit preşedinte promovând o nouă viziune asupra pensionării: „Trăiţi în sfârşit!" El a redus vârsta de pensionare de la 65 la 60 de ani.
Chiar şi astăzi, mulţi lucrători francezi ies din câmpul muncii înainte de a împlini 60 de ani. Pe măsură ce companiile îi îndepărtează pe angajaţii mai în vârstă, Franţa este „aproape de recordul mondial în ceea ce priveşte rata de inactivitate a persoanelor de peste 55 de ani", spune economista Claudia Senik.
Pensionarea în Franţa se împarte în două faze distincte. Faza a doua este brutală: decăderea, văduvia, azilul de bătrâni şi, în cele din urmă, sfârşitul. Dar idealul francez este reprezentat de deceniul de aur al cetăţeanului: La şaizeci de ani, munca ta s-a terminat, copiii au fost crescuţi, părinţii sunt de obicei morţi şi, pentru singura dată în viaţă, poţi face ce vrei.
Când francezii ies la pensie, sănătatea lor se îmbunătăţeşte iniţial, notează Senik, probabil pentru că fac mai multă mişcare. Puţini sunt cei care cad în gol: în 2003, doar 9% au descris trecerea la pensie ca fiind o perioadă nefastă, a raportat institutul naţional de statistică Insee. Pensionarii francezi se bucură de un nivel de trai median mai ridicat decât persoanele active, dacă se ia în considerare faptul că pensionarii nu finanţează de obicei copii sau ipoteci.
O mare parte din viaţa franceză de adult este structurată în slujba deceniului de aur. Mulţi oameni încep să viseze la pensie încă de la 20 de ani. Doar 21 la sută dintre francezi spun că munca ocupă un loc „foarte important" în viaţa lor, faţă de 60 la sută în 1990, relatează Fondation Jean-Jaurès.
Cu toate acestea, argumentele lui Macron pentru reformă sunt de înţeles. Dar situaţia actuală este doar modest nesustenabilă: Franţa îmbătrâneşte mai lent decât ţările vecine, raportul datorie/PIB de 112,5% este sub cel al SUA, iar plăţile totale de pensii sunt prognozate să rămână stabile ca procent din PIB, deoarece pensiile nu vor continua să ţină pasul cu salariile.
Unele reforme au sens - de exemplu, încurajarea persoanelor în vârstă să lucreze cel puţin cu jumătate de normă. Dar este neatrăgător să priveşti cum miniştrii, economiştii şi liderii de afaceri îi îndeamnă pe toţi ceilalţi să continue să muncească. Cei care îi îndeamnă sunt cei mai longevivi şi cu cele mai mari venituri din Franţa. Spre deosebire de majoritatea angajaţilor, ei obţin statut şi plăcere de pe urma muncii lor.
