„Trecutul nu e trecut în Orientul Mijlociu”, spunea un istoric1, adăugând că acest lucru e „cel mai mare obstacol în faţa păcii şi stabilităţii din Orientul Mijlociu”. Dacă dăm crezare acestor cuvinte, vom înţelege probabil de ce noul conflict armat izbucnit în această regiune dă semnale că va fi unul mai complicat şi mai prelungit decât ar fi crezut unii şi decât ne-am fi dorit probabil cu toţii. Şi asta pentru că una e să negociezi şi chiar să te războieşti cu un actor pur raţional, care recunoaşte şi respectă raporturile de putere economică şi militară, dar e altceva să te lupţi cu trecutul adesea sângeros întipărit în memoria colectivă a unei întregi naţiuni, care pe deasupra se suprapune în mare măsură şi unui întreg curent religios2 . Pentru economişti şi pentru investitori problema aceasta ar fi putut să rămână una teoretică, de descifrat de către naţiunile combatante şi poate de către istorici, experţi militari şi de către „capetele vorbitoare” de la televizor sau de boţii inteligenţi de pe social media, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori cu evenimente geopolitice demne de ştiri, dar irelevante economic la scală globală.
Conflictul actual din Orientul Mijlociu nu este însă unul uşor de ignorat, pentru că acesta a căpătat deja particularitatea nocivă că unul din fronturile sale deschise în mod intenţionat îl reprezintă punctul nevralgic al sistemului energetic global, respectiv furnizarea de ţiţei, gaze naturale şi alte produse derivate de către ţările din Golful Persic. Practic, blocarea strâmtorii Ormuz şi afectarea unor elemente de infrastructură energetică din regiunea Golfului echivalează momentan cu un veritabil şoc al preţurilor petrolului şi gazelor naturale, asemănător şocurilor din anii 1973 şi, respectiv, 1978-79, denumite astfel datorită caracterului lor surprinzător, dar mai ales din cauza impactului economic supradimensionat. Ca să înţelegem că avem de-a face cu un impact potenţial major şi de data aceasta, e suficient să urmărim declaraţiile şi acţiunile Agenţiei Internaţionale a Energiei (IEA), care a caracterizat provocările actuale de pe piaţa petrolului ca fiind „fără precedent ca amploare”3, ceea ce a dus la decizia eliberării celei mai mari cantităţi de ţiţei din toate timpurile din rezervele strategice ale organizaţiei, respectiv de 400 de milioane de barili.
Dar conflictul actual din Orientul Mijlociu mai are şi o altă particularitate, şi anume că de la izbucnirea sa, senzaţia şi aşteptarea noastră, a occidentalilor, a fost aceea că vom asista la un conflict de durată scurtă, la fel ca şi în cazul altor mini-crize iscate sub preşedinţia lui Donald Trump (exemple: sperietoarea tarifelor de import din „Ziua Eliberării”, care a durat o săptămână, războiul de 12 zile tot cu Iranul din vara anului trecut sau capturarea-fulger a preşedintelui venezuelean de la începutul acestui an). Din perspectivă tot occidentală, această aşteptare nu era una naivă, pentru că ea era susţinută nu doar de declaraţiile oficiale ale administraţiei americane, cât mai ales de conştientizarea faptului că o implicare americană într-un război prelungit în Orientul Mijlociu nu avea şi nu are o susţinere politică nici în SUA şi nici în rândul aliaţilor americanilor; de altfel, alegerile parţiale pentru Congresul american din acest an ar fi trebuit să reprezinte o constrângere obiectivă şi raţională suficient de puternică pentru a împiedica o aventură „orientală” prelungită. Dacă însă traiectoria actuală de escaladare a conflictului din Iran nu va fi curmată în curând, vom fi poate nevoiţi să uităm de argumentaţii şi scenarii „obiective” dar scolastice şi să ne întoarcem la înţelepciunea din popor, căci aforisme precum „viaţa bate filmul” (mai ales american) sau „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg” par să descrie mai bine derularea evenimentelor de până acum.
Chiar dacă desluşim de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat, asta nu înseamnă şi că putem prezice ce se va întâmpla de aici încolo. „Războiul este domeniul incertitudinii”, spunea generalul şi autorul Karl von Clausewitz, iar pentru economişti extinderea „teritoriului” acestuia pe tărâmul energetic global şi, implicit, pe cel al economiei globale, creează premise incerte şi intervale de incertitudine extrem de ample pentru orice prognoze de variabile economice, aşa cum au recunoscut-o şi bancherii centrali din SUA şi din Zona Euro săptămâna trecută când au avut ocazia de face publice evaluările lor. În teorie, impactul unui şoc al preţului petrolului este unul fără echivoc nociv, căci acesta duce în mod invariabil la o creştere de costuri pentru cvasi-totalitatea agenţilor economici, inducându-le o reacţie combinată de reducere a producţiei de bunuri şi/sau servicii şi de creştere a preţurilor acestora (ceea ce face de altfel ca un astfel de şoc să fie încadrat în categoria aşa-numitelor şocuri de ofertă). În practică, impactul economic real depinde de amplitudinea şi de persistenţa creşterii de preţ a petrolului şi a altor materii prime derivate, însă „ceaţa războiului” face ca, în faza declanşării şocului, acestea să fie necunoscute. De aceea, aşa cum noi oamenii reacţionăm la o ameninţare prin triplul mecanism descris în psihologie drept cei 3F din engleză – fight (luptă), flight (fugi) sau freeze (îngheaţă/ încremeneşte) – la fel şi reacţia corpului economic la un şoc energetic este una instinctivă. Spre exemplu, că tot am vorbit de bancherii centrali, aceştia adoptă în primă instanţă metoda „îngheţului”, căci inflaţia şi recesiunea sunt ambele riscuri valide care pot fi combătute de o bancă centrală, dar prin metode diametral opuse (de exemplu, recesiunea prin reduceri de dobândă, iar inflaţia prin majorarea aceleiaşi dobânzi). Până ca ceaţa războiului să se risipească, o „paralizie” de decizie de politică monetară poate fi o abordare mai înţeleaptă decât o „luptă curajoasă” care poate însă crea victime colaterale majore în economie: spre exemplu, o majorare consistentă a dobânzii menită a combate inflaţia poate dubla efectul recesionist al majorării preţului energiei şi combustibililor, şi, invers, o reducere prea rapidă a dobânzii poate alimenta avântul inflaţiei prin propagarea mai amplă a impulsului inflaţionist al scumpirii energiei şi combustibililor.
Un alt tip de reacţie, aceea de „luptă”, pare mai probabil să fie, dacă nu adoptată, atunci cel puţin mimată instinctiv de politicienii guvernanţi, căci aceştia sunt consideraţi responsabili de managementul economiei ţării şi de găsirea soluţiilor pentru îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei. Fiind vorba de reacţii instinctive, măsuri de tipul plafonării preţurilor, reducerii impozitelor sau acordării de subvenţii sunt adoptate de obicei cu aplicare imediată. Impactul economic pe termen mediu şi lung al acestora este însă adesea ignorat, neţinându-se cont de capcana populismului, care face ca măsurile iniţiate cu caracter temporar să se prelungească dincolo de „perioada de garanţie” a eficacităţii lor economice4. Pe termen mediu şi lung, problema preţului energiei poate fi rezolvată în mod sustenabil doar prin investiţii în capacităţi de producţie, stocare şi transport, investiţii care ar trebui finanţate tocmai din resursele companiilor private sau ale bugetului public care sunt utilizate pentru finanţarea măsurilor temporare de atenuare a şocului iniţial al preţului petrolului, asta bineînţeles dacă sistemul public sau cel privat nu deţin alte rezerve de finanţare – ceea ce azi nu este cazul României.
În fine, reacţia „fugi” pare să fie în general cea mai plauzibilă pentru mare parte a populaţiei şi a agenţilor economici, mai ales dacă includem sub pălăria acestui concept şi comportamente de tipul creşterii economisirii, amânării sau renunţării la proiecte de investiţii, creării de rezerve sau stocuri de materii prime şi combustibili (vestitele cozi de la benzinărie) şi, în general, fuga de risc şi mutarea sau menţinerea activelor şi afacerilor la adăpost. Şi în acest caz însă, reacţia instinctivă poate să fie înşelătoare, mai ales dacă ea se traduce prin „lichidări” de active la preţuri discountate, adesea generatoare de pierderi ce nu vor putea fi recuperate niciodată.
„Lupta” cu efectele şocului actual al creşterii masive a preţului energiei, combustibililor şi a altor materii prime afectate de blocarea tranzitului prin strâmtoarea Ormuz este aşadar una extrem de dificilă, pentru că nu ne „batem” doar cu impactul economic, ci, adesea, şi cu propriile instincte de supravieţuire. Oamenii inteligenţi au însă această capacitate uimitoare de a învăţa, de a se adapta şi de a previziona diverse scenarii ale viitorului. Asta ne face mai puţin „expuşi” la a repeta greşelile trecutului şi mai dispuşi să recunoaştem tipare de evoluţie şi să ne temperăm reacţiile instinctive. Astfel, actuala „criză” diferă de şocurile preţului petrolului din anii 1970, de cele induse de izbucnirea altor războaie din Golful Persic5 sau de cel de după invadarea Ucrainei de acum 4 ani nu doar din perspective economice obiective6, ci, în opinia mea, şi prin moderaţia reacţiilor adoptate până acum de populaţie, agenţi economici şi, mai ales, investitori. Dacă în cazul celor dintâi, putem măsura această reacţie doar subiectiv şi indirect, prin lipsa evidenţei unor convulsii majore (ceea ce poate foarte bine să ne creeze o percepţie greşită), în cazul investitorilor avem în faţă evoluţiile diverselor preţuri ale activelor de pe diverse pieţe financiare. Iar aceste evoluţii au fost, fără îndoială, de factură similară celor din 2022, când sub impactul unui şoc al preţurilor materiilor prime, atât preţurile acţiunilor, cât şi cele ale obligaţiunilor au scăzut de teama combinată a accelerării inflaţiei şi a apariţiei recesiunii (a se vedea Graficul 1).
Grafic 1: Evoluţia unui indice de acţiuni globale (MSCI World All-Countries) şi a unuia de titluri de stat americane (indicele ICE BofA Us Treasury index)
Sursa datelor: Bloomberg
Notă: Valorile au fost logaritmate şi înmulţite cu 100, ceea ce face ca orice variaţie de 1 unitate să reflecte o creştere/ scădere cu 1% a indicelui în cauză.
Chiar dacă direcţia pieţelor de acţiuni şi obligaţiuni a fost similară, comparând evoluţiile de atunci (2022) cu cele de acum (2026), putem observa magnitudini şi viteze de „deplasare” diferite. Unul dintre motive este că, analizând desfăşurarea evenimentelor din 2022, observăm că partea cea mai „distructivă” pentru pieţe a fost atunci când băncile centrale, în frunte cu cea americană, au început să majoreze în ritm alert dobânzile de politică monetară (vezi Graficul 2). Un al doilea motiv este că, după extinderea sancţiunilor la exporturile de petrol şi gaze naturale din Rusia, probabilitatea ca oferta şi preţurile acestor mărfuri să fie afectate pe termen lung a devenit extrem de ridicată. În momentul de faţă al conflictului din Iran suntem în faza în care nu este prea clar dacă blocajele de producţie şi transport ale petrolului şi gazelor naturale lichefiate din Golful Persic vor persista pentru o perioadă îndelungată, iar băncile centrale sunt într-o fază de expectativă, aşa cum spuneam mai devreme, aşteptând şi ele atât o clarificare a magnitudinii şi persistenţei şocului, cât şi cristalizarea reacţiei pe care o va avea economia globală. În plus, punctul de pornire atât al dobânzilor, cât şi al inflaţiei, sunt mai confortabile azi decât în 2022, ceea ce face ca şi în cazul în care băncile centrale vor decide să strângă şurubul monetar (adică, să majoreze dobânzile), amploarea acestor măsuri va fi cel mai probabil doar o fracţiune a amplorii ciclului de întărire a policilor monetare din 2022, şi, deci, efectele vor fi probabil şi ele mult mai atenuate asupra pieţelor.
Grafic 2: Evoluţia dobânzii de piaţă monetară din SUA (indicele SOFR)
Sursa datelor: Baza de date FRED a St. Louis Fed
O altă diferenţă interesantă este evoluţia cotaţiei aurului, care de la declanşarea evenimentelor din Orientul Mijlociu s-a dovedit unul din activele cele mai volatile şi mai afectate din piaţă (vezi Graficul 3), spre deosebire de 2022, când în primele 2 săptămâni de la izbucnirea războiului din Ucraina se apreciase cu circa 8%. Să însemne asta că aurul şi-a pierdut în intervalul de timp dintre 2022-2026 strălucirea sa, respectiv caracterul său de activ de refugiu, mai ales în faţa unor riscuri geopolitice? Răspunsul final la această întrebare ni-l va da timpul, până atunci trebuie remarcat faptul că scăderea preţului aurului a venit pe fondul unei ascensiuni spectaculoase din ultimii 2 ani a preţului metalului galben, ascensiune care a căpătat un caracter aproape exponenţial din luna august a anului trecut şi până la finele lunii februarie a acestui an. Ori în tumultul acestui „raliu” al preţului, care nu era justificat integral de fundamente economice, e posibil să se fi adăugat printre adepţii acestui activ şi o categorie de investitori mai oportunişti, care nu căutau să investească în acest activ din motive de diversificare sau de protecţie a averii, cât mai degrabă pentru a prinde „trendul”. Această categorie de investitori e posibil să fi creat o vulnerabilitate a pieţei de aur financiar, vulnerabilitate care a fost expusă de şocul energetic şi de perspectiva inclusiv a unei posibile recesiuni financiare, induse de majorări de dobânzi ce ar putea deveni necesare pentru a combate impactul inflaţionist al majorării preţului petrolului şi gazelor naturale.
Grafic 3: Evoluţia cumulată a indicelui de acţiuni, al celui de obligaţiuni americane şi a cotaţiei aurului de la finalul lunii februarie 2026, respectiv de la declanşarea ostilităţilor din Iran şi până pe data de 23 martie 2026
Sursa datelor: Bloomberg
Evenimentele din Orientul Mijlociu au generat un şoc de natură globală şi, în mod evident, România nu avea cum să scape nevătămată: chiar dacă suntem poate într-o poziţie energetică ceva mai echilibrată decât alte ţări europene, acest echilibru este unul parţial şi fragil, iar inflaţia ridicată şi capacitatea fiscală extrem de restrânsă ne pune într-o situaţie în care să nu ne putem baza pe stimularea economiei prin politici monetare sau fiscale pentru contracararea efectelor şocului energetic. În concordanţă cu acest context, activele româneşti au avut o evoluţie negativă în ultimele 3 săptămâni (vezi Graficul 4), însă e interesant de remarcat că am asistat la corecţii mai importante pentru cotaţiile obligaţiunilor româneşti decât pentru cele ale acţiunilor locale. Deşi pare paradoxal, această evoluţie poate fi explicată: pe de o parte, e vorba de expunerea mai mare a pieţei de obligaţiuni faţă de sentimentul de risc al investitorilor străini comparativ cu cea de acţiuni, care e dominată în ultima perioadă de jucătorii locali. Pe de altă parte, obligaţiunile sunt active ce preţuiesc mai direct riscul de ţară pentru investitori, în vreme ce în piaţa de acţiuni riscurile pleacă de la micro la macro, iar prezenţa importantă la bursă a unor companii producătoare de energie care pot beneficia de contextul scumpirii preţului energiei, respectiv a unor companii bancare care pot beneficia de persistenţa unor rate mai ridicate ale dobânzilor, probabil că a diluat din riscul macroeconomic perceput de investitori.
Grafic 4: Evoluţia cumulată a indicelui de acţiuni BET-XT TR, a indicelui JPMorgan al obligaţiunilor româneşti în lei şi, respectiv, cel al Eurobondurilor româneşti în Euro, de la finalul lunii februarie 2026, respectiv de la declanşarea ostilităţilor din Iran şi până pe data de 23 martie 2026
Sursa datelor: Bloomberg
Am văzut aşadar din partea pieţelor financiare reacţii diferite, dar în mare măsură temperate până acum la un şoc major al preţurilor ţiţeiului, gazelor naturale şi altor materii prime „blocate” în Golful Persic de războiul declanşat în Iran. Desfăşurarea evenimentelor din teritoriul din ce în ce mai extins al conflictului din Orientul Mijlociu rămâne una imprevizibilă, în ciuda recentelor declaraţii de dezescaladare dinspre partea americană. Aşa cum ni se tot spune de către experţi de securitate, războaiele au o viaţă şi o logică aparte, iar momentul atingerii punctului fără întoarcere rapidă dintr-un conflict distructiv pe termen lung pare neverosimil de aproape. Confruntaţi cu o incertitudine crescută, investitorii au puţine opţiuni, dar aceea a calibrării reacţiilor şi a informării deciziilor dincolo de impulsul dat de instinctul de supravieţuire reprezintă o opţiune valoroasă pentru sănătatea durabilă a oricărui portofoliu investiţional. Până acum, investitorii par să se fi orientat binişor prin „ceaţa războiului”. Răbdarea lor se va fi dovedit raţională în măsura în care şi părţile implicate în conflictul din Orientul Mijlociu vor reuşi să dezamorseze într-un final bomba energetică ce ne ameninţă, respectiv un blocaj pe termen lung al exporturilor din regiune.
