Într-o declaraţie venită pe neaşteptate la conferinţa de presă de după şedinţa de politică monetară de săptămâna trecută, guvernatorul Mugur Isărescu a anunţat că Banca Naţională se pregăteşte pentru un nou ciclu de reducere a dobânzilor. Inflaţia evoluează mult mai bine dacât estimările, cursul de schimb al leului a scăzut, având o evoluţie neaşteptat de bună în contextul crizei din Cipru, iar economia a rezistat noilor spasme din zona euro şi pare să meargă mult mai bine decât se anticipa, în special la nivelul exporturilor.
Inflaţia scade pentru că există un deficit de cerere la nivelul populaţiei din cauza drămuirii mai bine a banilor şi a căutării tot timpul a ofertelor cu reduceri de preţuri. Cursul scade pentru că sunt intrări de capital la nivelul titlurilor de stat româneşti ca urmare a includerii lor în indici monetari globali, plusul la exporturi vine în principal de la Ford şi Dacia, iar criza din Cipru a produs coşmaruri doar pentru oamenii de afaceri români şi străini care-şi derulau/ascundeau operaţiunile pe acolo.
Oricum, trebuie să luăm declaraţia guvernatorului şi comunicatul BNR ca având un ton mai degrabă optimist şi nu rezervat în ceea ce priveşte evoluţia economiei pentru următoarele luni, ceea ce este un punct pozitiv.
Ce merge însă prost este creditarea, iar BNR ca să mascheze acest lucru a pus-o într-un context european şi regional. „Dinamica anuală reală a împrumuturilor acordate sectorului privat a rămas negativă, similar evoluţiilor creditului din zona euro şi din majoritatea ţărilor din regiune“, spune BNR.
Prin reducerea dobânzii de politică monetară, aflată la 5,25% de un an de zile, BNR speră să pună presiune pe bănci ca ele să reducă dobânzile la credite şi să readucă firmele şi populaţia din nou la ghişee pentru a reînvia creditarea şi a mişca puţin consumul sau construcţiile.
Problema este că influenţa politicii monetare şi a dobânzii BNR este marginală la nivelul dobânzilor pentru credite şi al cererii de noi împrumuturi. Cu reduceri semnificative ale finanţărilor de la banca-mamă şi cu o bună parte din portofoliile de credite putrede, principala problemă a băncilor este asigurarea lichidităţilor proprii, deci intrări de bani, ca să-şi finanţeze propriul bilanţ, şi nu acordarea de noi credite, care ar însemna ieşiri de bani.
Din acest motiv băncile oferă la depozite 6-6,5% la lei şi 4-4,5% la euro, în condiţiile în care dobânzile de referinţă ale băncilor centrale sunt mai reduse: 5,25% la lei şi mai nou 0,5% la euro, iar indicii de referinţă ROBOR şi EURIBOR sunt la 4-5% la lei, respectiv 0,2% la euro.
Piaţa monetară de la Bucureşti este fragmentată şi fracturată, cu bănci care au lei şi euro, dar care nu pot să-i plaseze la celelalte bănci din motive de risc şi bănci care au nevoie continuă de resurse pentru care plătesc un preţ destul de ridicat. Iar dacă mai punem la socoteală ajungerea la scadenţă a unor linii de finanţare către băncile-mamă şi necesitatea repatrierii lor pentru reducerea expunerilor pe România, vine o nouă presiune pe atragerea de resurse interne şi implicit pe dobânzile de la depozite. În aceste condiţii când concentrarea băncilor este pe atragerea de resurse, pe restructurarea creditelor neperformante şi ascunderea lor în spv-uri (special purpose vehicle) la care se adaugă restructurarea internă şi reduceri de costuri, şi nu pe acordarea de noi împrumuturi, pe niciun bancher nu-l preocupă prea mult costul creditării. Ci dimpotrivă, o scădere a costului la care el dă bani i-ar aduce pierderi. La una dintre băncile mari costul cu provizioanele este de 4-5 puncte procentuale. Adică la dobânda pe care o plăteşte la atragerea de resurse trebuie să adauge 1-2 puncte procentuale pentru cheltuielile administrative ale băncii, poate încă 1-2 puncte procentuale pentru cheltuielile de restructurare, pentru că şi acestea trebuie plătite de undeva şi de către cineva, mai pune 1-2 puncte procentuale marja de câştig plus 4-5 puncte procentuale cheltuielile cu provizioanele şi cu pierderile. În aceste condiţii rezultă un cost de creditare de peste 12-16% la lei, dacă nu chiar mai mult.
Fiind pline de credite neperformante, cu mii de insolvenţe ale clienţilor pe cap, cu reţele mari care nu mai pot să producă profit, bancherii vor ţine costul de creditare cât mai sus şi cât mai mult timp, indiferent de politica BNR.
Nivelul de credite neperformante din sistemul bancar românesc este extrem de ridicat. Oficial este la 18%, neoficial s-ar duce spre 25-30%. Sunt multe bănci care şi-au ascuns credite neperformante în SPV-uri până reuşesc să le provizioneze. Se creează un SPV, banca îi dă un credit, iar cu aceşti bani SPV-ul cumpără la valoare nominală un portofoliu de credite neperformante. Dintr-odată un credit prost se transformă într-un credit bun. Ideea este să ţii acel SPV cât mai mult în afară pentru a nu afecta bilanţul curent şi a strânge cât mai mulţi bani pentru ca în final să-l compensezi. Gândiţi-vă că acele 4-5 puncte procentuale pentru creditele neperformante care sunt puse la costul unui credit bun finanţează şi acele SPV-uri.
Atâta timp cât BNR nu forţează băncile să scoată scheleţii din dosarele de creditare, cât permite „parcarea“ creditelor neperformante în SPV-uri, cât nu îi obligă pe bancheri să evalueze garanţiile la valorile actuale de piaţă şi în final să vină cu bani noi de acasă ca să acopere toate aceste găuri, activitatea de creditare nu-şi va reveni, iar costul de finanţare va rămâne ridicat.
De fapt, BNR trebuie să facă ceea ce a făcut cu Bancorex şi Banca Agricolă acum 14 ani. Un AVAB, de data asta privat. În 1999-2000 sistemul bancar românesc era în faliment, cu dobânzile la ceruri, iar această situaţie nu a putut fi rezolvată decât prin scoaterea creditelor neperformante din bilanţuri şi înlocuirea cu bani noi. Atunci s-au pus în loc titluri de stat şi noi am plătit prin bugetul de stat. În loc să se refacă sistemul de educaţie sau sănătate, am refăcut sistemul bancar.
Acum BNR trebuie să forţeze băncile să vină cu bani noi de acasă, nu să-şi acopere pierderile prin majorarea costului creditelor bune. Multe bănci repatriază liniile de finanţare către băncile-mamă rămânând să se descurce cu asigurarea lichidităţilor de pe piaţa internă. În criză băncile-mamă au pus la capitalul filialelor locale, găurite şi la propriu şi la figurat de către managerii de la Bucureşti în perioada de boom a creditării (Citeşte şi De la devalizarea băncilor de stat s-a trecut la devalizarea internă şi privată a băncilor private. Care este mult mai mare, mai rea şi mai ascunsă. Plus că e dată cu parfum de lux ), peste două miliarde de euro. Este prea puţin. După unele estimări, ar fi nevoie de 10 mld. euro pentru a curăţa portofoliile de credite. În 1999 statul român a pus la bătaie 3 mld. dolari pentru a curăţa două bănci de stat şi asta sub presiunea FMI şi a băncilor private bune care erau atunci pe piaţă. Dacă la stat s-a putut, de ce nu s-ar putea şi un AVAB privat?
Dacă BNR nu va forţa scoaterea creditelor neperformante la suprafaţă şi finanţarea lor de către băncile-mamă, nu de către clienţii buni prin costul creditelor, politica monetară şi relansarea economică vor fi subminate, iar PIB-ul tot sub potenţial va rămâne.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
