Democraţia nu este altceva decât o mediocritate prelungită. Nicio cafteală ca lumea, nu sânge pe pereţi, niciun bot umflat sau dinţi pe duşumea. Democraţia e o treabă în care toată lumea vorbeşte şi niciunul nu face nimic mai aşa de anduranţă: rupe-i capul, dă-i la bot! Noroc cu amărâţii aia din Kosovo ca au mai incins atmosfera. Da, na, ca mereu pe aici: se aşterne praful şi când afară ninge.
Democraţia este starea de leneveală. Stai cu fundul pe canapea, te uiţi la televizor şi-i bodogăneşti pe alţii când vezi prezenţa la vot: ce proşti, nu se duc la vot. Dar tu rămâi tot cu fundul pe canapea pentru că televizorul e mai aproape decât secţia de votare de la 500 de metri de tine. Mai bine rupi canapeaua decât să-şi rupi picioarele de la atâta mers.
Istoria zice că Atena lui Pericle era o chestie mişto, ce nu se mai văzuse până atunci. Toată lumea scria poezii, scria drame prin care nimeni nu trecuse. Plângi şi azi când citeşti ce osanale îi ridicau Athenei, protectoarea cetăţii. Până au venit nişte zdenţăroşi de spartani şi i-a scos din aşternutul de satin şi le-a luat din faţă mielul copt în miere, cu salata de gutui şi banane aduse din Alexandria. Şi toţi burtoşii şi îmbuibaţii stăteau la altare şi boceau: pai nu ţi-am înălţat noi temple fă, Atheno? Nu ţi-am adus noi tămâie şi ţi-am pudrat templele cu smirnă adusă tocmai din Arabia şi din codrii Libanului? Şi aia, săraca, ce să zică? Că nu ştim ce era în capul ei de marmură, dar, cumva, o fi zis ceva: păi, băi fraierilor, voi îi ridicaţi lui Zeus temple pe 200 de kilometri, ca de aia nu ne vizitează extratereştrii că le e frică de statuile voastre, vă puneţi vieţile în mâinile unei făpturi de lut, dar nu construiţi măcar un zid în jurul cetăţii voastre?
Democraţia este o poveste cu îmbuibaţi: stai cu fundul pe canapea şi numeri câţi fraieri votează şi după aia te plângi neveste-ti-i că ce proşti sunt românii că nu se duc la vot.
Şi, totuşi, are un mare har: puterea de revoltă, ciudată cumva. Dincolo de burţi şi de şunci, ea se trezeşte, din când în când, dar mai ales dacă faci pipi pe ea. Iar burtosul de pe canapea nu zice “Băi, de ce ai făcut pipi în capul meu?”, el zice: “De ce ce ai făcut măi pipi pe canapeaua mea?” Pentru că aşa l-a învăţat mama lui că nu el este fiinţă sfântă, ci că proprietatea este mai presus decât orice. Nu e poate fraza cea mai artistic sculptată, dar măcar e ceva. Aşa a apărut Franklin aşa au apărut Hobbes, Locke sau Rousseau. Doar că ăştia apar o dată la câteva sute de ani şi o dată cu ei apar şi revoluţiile. „Demos” şi „Kratos” – puterea poporului, mama mia! Da, democraţia asta plină de cusururi are un avantaj imens faţă de orice ticăloşii inventate de oameni sau scrise de zei. Aşa leneşă cum e ea: are o energie cumplită când este în cumpănă. Apoi, în lenevia ei, poate alege. Este putere şi slăbiciune, deopotrivă. Dacă ai pisică, îl poţi alege pe ăla care spune că face o autostradă pentru pisici. De ce n-ar avea şi pisicile autostrada lor? În fond, o pisică ajunge mai repede de la Bucureşti la Tecuci decât trenul rapid 13610. Te urci pe pisică şi aia e, de ce să dai 120 de lei la CFR care te face să plângi când trenul înţepeneşte două ore în gara de la Buzău (Trăiască nea Marcel, zis şi pupăciosul). La fel, poţi alege un măgar, poţi alege un porc, dar poţi alege.
Eu am ales-o pe Elena. Niciuna din Elenele lumii nu a adus fericire cuiva. Elena din Troia, spune legenda, a fost cea mai frumoasă femeie născută vreodată iar Homer o face atât de frumoasă încât nici miliarde de femei să nu ajungă să spere că-i pot măcar săruta cureaua încălţămintei ei. Şi a adus nefericire, deopotrivă, grecilor şi troienilor. Dar i-a salvat cariera lui Brat Pitt, cum Evita i-a salvat cariera Madonei. Trăiască Elena!
Eu nu am pisică, aşa că nu votez autostrăzi pentru pisici şi drumuri cu două benzi pentru măgari. Am ales-o pe Elena pentru că e frumoasă. Că aşa zice Dostoievski: frumuseţea va salva lumea. Oamenii l-au votat pe Iliescu pentru că l-au văzut jucând tenis cu Elena (altă Elena) şi au crezut că Iliescu vine, odată ajuns preşedinte, şi pe la ei să-i frece cu prosopul pe spate, când ies din baie. Acum zic că-s dezamăgiţi şi stau pe canapea. Să stea.
În fine, după mandatele lui Iohannis chiar zici că n-ai ce mai vedea pe lume. Dar chestia asta este şi o igienă a minţii. Să o votez pe Elena cea Frumoasă sau pe Marcel cel Pupăcios? Şi dăi şi luptă cum zice nenea dramaturgul. Şi la magazin alegi şi alegi zilnic: ba cât de grasă e, ba cât de slabă e, ba câte calorii, ba câte potăi ai în curte, ba că vine naşul la masă şi ăla mananca orice, aşa că poţi să-i cumperi salam de doi lei kilu. Aşa că totul e o alegere, când poţi alege. Voltaire râdea de Leibnitz care spunea, pentru vremea lui, că „trăim într-una din cele mai bune lumi posibile”. Iar râsul lui a dat lumii o capodoperă: „Candid”.
Nu ştiu dacă trăim în cea ma bună lume posibilă, savanţii spun că, la miliarde de ani lumină de noi, e o planetă şi mai mişto. Dar ne uităm la ce avem şi putem spune fără să greşim: ştiu că e puţin, dar e tot ce am.
Democraţia este un răsfăţ. Este răsfăţul magazinelor pline din care pot alege şi bogatul şi săracul. Doar 20% din ţările lumii sunt democraţii. Şi pot alege. Că nu sunt minuni la fiecare pas? Ele nu sunt nicicând. Nici nu au fost. Eu nu cred că României i se poate întâmpla ceva rău, acum. Şi ştiu că ele, alegerile, nu aduc nimic spectaculos pentru că democraţia are această orbire a ei de care spuneam mai sus: ea e făcută pentru burtoşi. Pentru tot restul sunt războaiele, ciuma şi umilinţa. Dar această democraţie cu faţă de Athena hămesită de foame cere şi ea, din când în când, ceva pentru că din asta supravieţuieşte. O dragoste moare dacă nu primeşte dragoste. Pentru că duhul ei nu trăieşte cu pâine, ci cu puţină stăruinţă care o ţine în viaţă.
Nu ţipăm azi „libertate”, pentru că o avem şi ni se pare că aşa a fost de când veacurile. Dar sunt multe altele de făcut: o autostradă pentru pisici, un pod suspendat pentru veveriţe sau urşi, sunt multe de făcut. Dar trebuie să alegi ce faci prima dată.
