Câteva fraze din Scrisoarea de intenţie către FMI preluate de presa economică dau frisoane industriei fondurilor de pensii: „Am început să întreprindem o analiză exhaustivă pentru a evalua performanţa pilonului II de pensii (pensiile private obligatorii) şi implicaţiile acestuia pentru sustenabilitatea şi adecvarea sistemului de pensii, precum şi asupra dezvoltării pieţei de capital româneşti. Evaluăm, de asemenea, opţiuni de reducere a poverii fiscale într-un mod neutru pentru buget“. Riscul apariţiei unor astfel de fraze exista de ceva timp, mai ales în condiţiile în care unii dintre membrii actuali ai Guvernului lansau, încă înainte de a deţine o funcţie executivă, întrebări deschise privind dezvoltarea în continuare a fondurilor private de pensii. Se întâmpla cam acum un an de zile.
Formularea poate duce cu gândul la tot felul de măsuri, sub pretextul inspiraţiei dinspre alte ţări, de aceea este oportună reamintirea unor principii pentru care fondurile de pensii private au fost lansate şi se dezvoltă cu succes. Orice minusuri admise mai jos, în acest articol, sunt inferioare ca impact faţă de plusurile pe care un astfel de segment îl aduce pe termen lung economiei.
De ce trebuie ca fondurile private de pensii să aibă 15-20 miliarde de euro active în 2020?
Românii au direcţionat circa 3 miliarde de euro în fondurile administrate privat, este adevărat că sub efectul unei obligativităţi legale şi nu neapărat al unei conştientizări a acumulării pe termen lung. Argumentul „virezi pentru pensia ta“ a funcţionat şi funcţionează. Pentru că mai există, ici-colo, nemulţumiri legate de caracterul obligatoriu, să fim sinceri şi să admitem: o lipsă a acestei legiferări nu ar fi creat disciplina economisirii, aşadar o astfel de politică este necesară în continuare. Dacă cineva cu pretenţii de clasă medie şi trai decent în România s-ar plânge în legătură cu obligativitatea, acela ar trebui întrebat câţi bani are economisiţi sau investiţi în alte instrumente, unde nu există acea obligativitate. Statisticile arată că o mică parte a populaţiei investeşte, într-adevăr, din proprie iniţiativă.
Proiecţiile industriei fondurilor de pensii private din România arătau acum câţiva ani faptul că în 2020 s-ar ajunge la 15-20 miliarde de euro active acumulate.
La ce va fi bună acea masă critică de active financiare?
România nu dispune, încă, de alte modalităţi de acumulare de capital pe termen lung. Fondurile create - SIF-uri şi Fondul Proprietatea - au active aproape constante, ca să nu spun în scădere în unele cazuri, aşadar nu sunt vehicule de creştere. Peste câţiva ani răspunsul la întrebarea „unde are România peste 15 miliarde de euro?“ s-ar putea să fie „în fondurile de pensii private“.
Acea masă critică de active aduce cu sine alte tipuri de investitori: lângă 15-20 miliarde se mai pot adăuga încă pe atât investitori români, investitori străini instituţionali, niciunii nu sunt de neglijat. Iar acele zeci de miliarde ar trebui să finanţeze proiecte.
Dacă Tarniţa-Lapuşteşti va costa 1-2 miliarde de euro, ori vreo companie mare petrolieră sau de gaze va dori sa finanţeze exploatarea unor resurse, sau vreun emitent - autoritate publică - va dori să emită obligaţiuni pentru a finanţa drumuri, autostrăzi sau irigaţii, capitalul intern acumulat la acel moment va putea sprijini măcar parţial astfel de investiţii. Este foarte probabil ca şi în 2020 multe din proiectele de investiţii despre care vorbim acum să fie de actualitate, a se citi nerealizate.
Ar fi stupid pentru România ca în 2020 să nu aibă capital intern acumulat şi să vorbim din nou de ceea ce nu ne place acum, adică de dependenţa de împrumuturi externe.
Extinzând discuţia, lângă pensii private s-ar dezvolta, în mod normal, alte modalităţi de economisire-investire, precum fonduri mutuale, investiţii prin bursă şi altele, aceasta pentru a nu exista tentaţia populistă de a spune că pensiile vor fi între puţinele surse care vor finanţa proiectele de mai sus.
Tratarea „miopiei“
Există două laturi ale „miopiei“ atunci când vine vorba de economisirea pe termen lung prin fondurile private de pensii:
a)“miopia“ individului - atunci când el spune că fondurile de pensii sunt pentru ca nişte societăţi de administrare să câştige nişte bani din randamentul său, iar la final el să aibă o pensie insuficientă. Există calcule care arată că aşa cum se prefigurează evoluţia contribuţiilor la fondurile de pensii în România, un individ va avea o rată de înlocuire prin pensia privată de circa 20-25% din venitul său. Dar acest lucru se datorează construcţiei încă de la început, cu o migrare prea lentă şi suboptimă acceptată de stat, aşadar nu este o vină a conceptului de pensie privată. A se subînţelege de aici faptul că generaţiile actuale de salariaţi trebuie să aibă în vedere mai multe opţiuni de acumulare a activelor financiare pe termen lung, pe lângă această pensie privată care rezolvă doar parţial problema veniturilor la pensionare.
b)“miopia“ Guvernului - dacă îşi face calcule legate de cât pierde pe termen scurt din transferul de sume către sistemul privat. Argumentul contabil invocat în câteva rânduri în ultima vreme este că fondurile private investesc peste 2 miliarde de euro în titluri de stat (peste 70% din activele lor), pentru care statul plateşte dobânzi de circa 100 - 150 milioane de euro (estimand dobanzi de 5-7%, de la caz la caz). Iar dacă sistemul ar fi lăsat să urce conform graficului actual, în 2020 bugetul ar plăti, să spunem, 500 de milioane de euro dobânzi aplicate titlurilor de stat de la acel moment, presupunând ca ele vor fi in volum de 10 miliarde de euro.
Ori, cunoaştem bine faptul că nu fondurile de pensii private stau în calea echilibrării bugetare pe termen lung. Dacă ar fi avut mai mulţi bani şi presupunând că n-ar fi fost migrarea către aceste fonduri private, orice Guvern ar fi cheltuit mai mult şi ar fi tatonat în continuare tot deficite de 2-3%, însemnând noi datorii şi noi dobânzi. Şi la fel de bine, putem intui faptul că dacă n-ar fi acumularea de capital presupusă mai sus, peste 7 sau 10 ani, acel Guvern nu va avea acele miliarde necesare investiţiilor, motiv pentru care se va împrumuta, intern sau extern cu cele 10 miliarde necesare, la care se vor aplica tot dobânzile de care vrea sa fugă acum.
Aşadar, Executivul ar fi mai bine să caute alte modalităţi de echilibrare sustenabilă şi pe termen lung a bugetului consolidat. Pentru că orice afectare a sistemului de pensii private îl va aduce, datorită inerţiei politicilor publice, în aceeaşi situaţie de dezechilibru peste câţiva ani.
De ce argumentul „uite că şi alţii au făcut la fel“ nu stă în picioare
Polonia a întreprins o ajustare a sistemului, iar deşi a existat percepţia unei posibile naţionalizări, lucrurile în final nu au stat astfel. Polonezii au posibilitatea de a opta pentru transferul unei părţi din deţinere - cea aferentă titlurilor de stat - către sistemul de stat, fiind identificaţi sub formă de subconturi, deci banii respectivi nu s-au pierdut. Doar există probabilitatea ca ei să fie ineficient valorificaţi de către stat, căci aşa obişnuieşte el să facă oriunde. Polonia poate că îşi permite unele ajustări, după peste 15 ani de funcţionare la turaţie bună a sistemului de pensii private, care a contribuit la dezvoltarea pieţelor financiare şi la creşterea economică; aceasta chiar dacă măsurile recente nu pot fi înţelese până la capăt în accepţiunea generală a pieţelor. Însă în orice caz, România nu-şi poate permite să se împiedice după câţiva ani şi să bulverseze un sistem care ar trebui să producă rezultate peste două decenii, deci comparaţia cu Polonia este prematură.
Ungaria nu merită menţionată în această ecuaţie în legatură cu politica faţă de capitalul privat, deci orice sursă de inspiraţie din aceasta zonă ar fi mai mult decât populistă.
In final, mulţi din piaţa financiară românească aşteaptă ca „analiza exhaustivă“ a Executivului privind dezvoltarea sistemului de pensii private să aibă concluzii corecte pentru economie. Constrângeri pe termen scurt, mascate sub fraze complicate, sunt inferioare ca importanţă faţă de răul pe care l-ar face peste 10 ani orice masură de afectare a dinamicii acestor fonduri în România. Până la urma, un Guvern care pretinde că are grijă de pensiile generaţiilor actuale, trebuie să aibă grijă şi de pensiile, iar în sens larg de activele financiare, generaţiilor care urmează.
Cristian Tudorescu este Managing Partner în cadrul societăţii de consultanţă Explore Asset Management şi Secretar al Organizaţiei Profesioniştilor Pieţei de Capital
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 21.11.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
