Când România a aderat la Uniunea Europeană, deschiderea graniţelor pentru oameni nu a adus un val de cetăţeni francezi sau germani pe piaţa locală, ci a accelerat plecarea românilor către Vest.
Odată cu intrarea deplină în Schengen şi cu dezvoltarea infrastructurii rutiere, se deschid graniţele şi pentru mărfuri şi apare întrebarea: cum vor „emigra” companiile?
În mod paradoxal, vechile blocaje de la frontiere şi costurile ridicate de transport au funcţionat ca un scut de protecţie pentru economia locală. Fiind complicat şi scump să aprovizionezi România din afara ei, multe firme au fost obligate să păstreze aici depozite, stocuri, furnizori şi capacităţi de producţie. Odată cu dispariţia acestor bariere, dispar şi o parte dintre motivele logistice de a rămâne. În noul context, decizia de a produce în România devine o simplă ecuaţie de oportunitate economică, iar argumentele României nu arată deloc încurajator.
România oferă astăzi un amestec nociv pentru mediul de afaceri: energie scumpă, o taxare ridicată a muncii, o administraţie greoaie şi un sistem de justiţie care nu reuşeşte să protejeze drepturile investitorilor. Peste toate acestea se adaugă cel mai mare inamic al capitalului: impredictibilitatea. Orice investiţie pe termen lung devine o loterie, pentru că nimeni nu ştie ce taxe, ordonanţe sau obligaţii fiscale vor apărea peste noapte.
Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că fabricile existente vor fi împachetate mâine în camioane şi trecute peste graniţă. Marea problemă nu este delocalizarea imediată, ci locul în care va fi construită următoarea fabrică. De ce ar mai alege un investitor România, unde impozitul pe profit şi cel pe dividende sunt de 16%, când, la o aruncătură de băţ, Bulgaria are din 2007 un impozit pe profit de 10%, unul pe dividende de 5% şi, mai nou, şi stabilitatea monedei euro?
Am văzut deja acest model la scară globală. Când marile corporaţii occidentale şi-au mutat producţia în China, nu şi-au transferat neapărat sediile sociale la Beijing sau Shanghai. Au păstrat acasă conducerea, brandul şi departamentele de vânzări, dar au trimis în Asia fabricile, furnizorii şi, mai ales, capitalul.
Această tendinţă va fi accentuată de noile iniţiative europene.
Proiectul „EU Inc.”, propus de Comisia Europeană, ar permite înfiinţarea digitală a unei companii în 48 de ore şi la un cost de cel mult 100 de euro. Astfel, ar dispărea o parte dintre ultimele bariere birocratice care mai protejează indirect România. Într-un sistem juridic armonizat, companiile îşi vor putea alege mai uşor statul în care se înregistrează.
Pentru piaţa unică, acesta este un pas important înainte. Pentru statele slab administrate, este un ultimatum. România nu va mai trebui doar să atragă investitori străini. Va trebui să lupte serios pentru a-şi păstra propriii antreprenori şi propriile companii.
Companiile înseamnă locuri de muncă, salarii, furnizori locali şi comunităţi întregi care depind de activitatea lor. Dacă România va continua să piardă investiţiile noi în favoarea unor vecini mai predictibili, va pierde inevitabil şi o parte din populaţia rămasă. Oamenii pleacă acolo unde capitalul creează oportunităţi, stabilitate şi venituri mai bune.
Adevăratul test al economiei româneşti abia acum începe.
