Intenţia Nuclearelectrica de a absorbi Compania Naţională a Uraniului, unicul furnizor de uraniu al reactoarelor de la Cernavodă, este în sfârşit o mişcare logică în neîntrerupta sfâşiere a ţesutului industrial, energetic şi de transport al României din ultimii 25 de ani.
În numele unor concepte de manual, cea mai mare parte a lanţurilor de valoare din România au fost sparte, fiind create companii independente care ar fi trebuit, conform unei intenţii corecte, să intre în competiţie şi astfel produsele şi serviciile să fie de calitate mai bună şi mai ieftine. Teoretic, pentru trei producători de covrigi de pe o stradă este aplicabil.
Însă pentru 90% din lanţurile valorice industriale, în care de multe ori cumpărătorul şi furnizorul sunt unici determinaţi în cazul unui anumit produs, împărţirea nu a avut niciun rost şi mai mult a slăbit economia pentru că a oprit resursa financiară în bazinul mai mare, cu mai multă putere de negociere, dar cu rezultate pe termen scurt.
Exact ca şi cum proprietarii unei păstrăvării ar fi complet dezinteresaţi de faptul că în amonte, la zece kilometri, izvoarele pârâurilor care le alimentează bazinele se colmatează. Ei ştiu că au apă în bazine, le vin banii din vânzarea păstrăvilor, dar nu-şi dau seama că fără să investească o parte din câştiguri în menţinerea în funcţiune a izvoarelor, afacerea se va opri.
Anomaliile au fost atât de mari încât în România s-au făcut societăţi comerciale care să deţină izvoarele în proprietate, o altă societate care deţine pârâul şi o alta care administrează bazinele.
Spre exemplu, ce minte a avut cel care a separat Compania Naţională a Uraniului, UNICUL furnizor de uraniu al reactoarelor de la Cernavodă, de Nuclearelectrica în momentul în care s-au spart companiile din energie?
Nu mai vorbim de faptul că numai România are dintre toate ţările din Uniunea Europeană companii separate de producţie de electricitate pe tip de resurse folosite: hidro, cărbune, nuclear.
Dar care a fost raţiunea să rupi acest lanţ între Nuclearelectrica şi izvorul său de uraniu? Compania Naţională a Uraniului deţine mina de la Crucea, din judeţul Suceava, singura mină de uraniu din ţară aflată în exploatare de 30 de ani. Rezervele de la Crucea sunt pe terminate, iar intenţia este de a se deschide o nouă mină în judeţul Neamţ, pentru care este necesară o investiţie de 400 de milioane de lei.
De unde să aibă Compania Naţională a Uraniului (CNU), cu afaceri de 139 de milioane de lei şi un profit de 7 milioane de lei în 2013, resurse să investească în deschiderea unei noi exploatări? Aici, manualul de economie ar spune că nu are sens o astfel de investiţie. Şi mâine Nuclearelectrica va fi nevoită să cumpere uraniu din străinătate.
Cum de altfel i s-a şi oferit la începutul acestui an - cu argumentul că ar fi mai ieftin – şi ministerul energiei a trebuit să intervină să ceară CNU micşorarea preţului pentru ca Nuclearelectrica, firma care nu mai face ce vrea de când a intrat Fondul Proprietatea în acţionariat, să cumpere în continuare uraniu din România!
Când toate ţările care produc energie electrică din resurse nucleare, doar 31 în toată lumea, sunt înnebunite să controleze întreg ciclul nuclear, noi dăm cu piciorul independenţei producţiei de energie nucleară în numele unor iluzii.
Minereul de uraniu extras din mină este prelucrat la uzina Companiei Naţionale a Uraniului din Braşov care produce pulbere de dioxid de uraniu. Aceasta la rândul său este achiziţionată de fabrica de combustibil nuclear de la Mioveni care alimentează centrala electrică de la Cernavodă.
Fabrica de la Mioveni (cum o fi scăpat ?) este deţinută de Nuclearelectrica. Dar treaba nu va fi terminată odată cu achiziţia sursei de uraniu. Rămâne ca Nuclearelectrica să absoarbă şi fabrica de apă-grea Romag-Prod de la Drobeta-Turnu Severin, cel mai mare producător de apă grea din lume. Într-un mod incredibil, de neînţeles, regia de apă-grea de la Drobeta-Turnu Severin este în insolvenţă.
În al Doilea Război Mondial, aliaţii au subminat prin acţiuni de sabotaj în Norvegia capacitatea Germaniei de a obţine apă-grea, iar în România o astfel de comoară tehnologică ajunge în insolvenţă!
Zeci de ani de eforturi ale cercetătorilor, proiectanţilor, constructorilor de echipamente şi instalaţii au adus această fabrică la capacitatea de a produce 360 de tone de apă-grea de cea mai bună calitate.
Oare noi trăim într-o ţară în care a vrut cineva cu tot dinadinsul să ne lase fără posibilitatea de a produce noi înşine ceea ce avem nevoie pentru a obţine energie nucleară?
Pentru că numai o astfel de activitate de distrugere deliberată a lanţului valoric integrat de producţie într-unul dintre sectoarele strategice ale economiei româneşti putea avea acest rezultat. Unde a fost Ministerul Economiei, unde au fost responsabilii cu siguranţa naţională în această perioadă? Că avem şapte servicii secrete cu zeci de mii de angajaţi în total.
Exemplul destrămării producţiei integrate de energie nucleară este replicat în sute de lanţuri valorice din economie. Exportăm minereu de cupru care se întoarce în cabluri pe care le asamblează muncitori în Transilvania cu 800 de lei salariu lunar, în curând vom exporta gaz pentru că producţia de îngrăşăminte chimice şi cea de medicamente sunt lovite deliberat şi desfiinţate, exportăm cereale şi importăm produse de panificaţie, exportăm porumb şi importăm carne de porc din Olanda.
O imagine a dezintegrării halucinante a unui lanţ valoric de mare complexitate este închiderea Arpechim de către OMV Petrom, rafinărie care furniza etilenă printr-o conductă subterană pentru Oltchim, care la rândul său o transforma în PVC. Vin tot felul de „experţi“ în economie să ne spună că există vreun sens în demolarea rafinăriilor şi a combinatelor petrochimice. Unii nu pricep, iar alţii care pricep sunt cel mai probabil plătiţi din străinătate să susţină aceste aberaţii, iar cei care ar trebui să-i dea în vileag nu-şi fac treaba sau sunt la rândul lor trădători.
Dacă mai există cineva care vrea ca totuşi România să funcţioneze economic de acum încolo, prima sa grijă ar fi să identifice lanţurile valorice care au mai rămas în picioare, să sprijine recrearea celor care mai există şi să creeze altele.
Aici nu există ideologie, ci există doar asumare a unei misiuni: ieşirea din stadiul de subdezvoltare a economiei româneşti.
