ZF 24

Mişu Negriţoiu, ING: Bănci româneşti, bănci străine. Aveţi câteva argumente de ce băncile româneşti sunt diferite? Şi de ce ar credita mai mult economia reală?

Mişu Negriţoiu, ING: Bănci româneşti, bănci străine. Aveţi câteva argumente de ce băncile româneşti sunt diferite? Şi de ce ar credita mai mult economia reală?

Mişu Negriţoiu chairman al ING Bank România. Foto Victor Ciupuliga

Autor: Misu Negritoiu

11.08.2013, 20:23 2101

Criza financiară din 2008 şi recesiunea economică în anii care au urmat au ascuţit criticile asupra instituţiilor financiare, în general, şi asupra băncilor, în special. În primul rând, pentru că au declanşat criza, iar mai apoi, pentru că nu contribuie suficient la ieşirea din recesiune. Probabil că în istoria lor de secole, instituţiile bancare nu au atras atâta ostilitate şi nu au fost ţinta atâtor critici - justificate sau imaginare.

În România, băncile sunt acuzate că au dat credite unor clienţi neavizaţi cu prea multă uşurinţă (dar care au contribuit la creşterea consumului şi, implicit, a PIB-ului), iar acum critica este inversă, băncile fiind acuzate că nu-şi menţin în continuare portofoliul de credite acordate „cu uşurinţă“ (în mare măsură devenite neperformante) şi, mai mult, că nu-şi menţin ritmul de creditare ca mai înainte (în timp ce economia stagnează şi cererea de credite este limitată). Pe fondul acestor nemulţumiri, se ridică tot mai multe voci, unele chiar strălucite, care sunt de părere că în România sunt prea multe bănci străine şi văd relansarea creşterii economice prin câteva noi bănci româneşti.

Să ne înţelegem: băncile străine sunt un avantaj sau un dezavantaj pentru România? Grecia şi Cipru au numai bănci autohtone (marginal străine), nu au evitat criza şi nici nu au ieşit din recesiune.

În primul rând, toate băncile comerciale sunt supuse aceloraşi reguli de funcţionare şi de creditare, indiferent că au capital românesc sau străin. Legea bancară din România defineşte băncile locale drept „societăţile bancare înregistrate în România şi sucursalele băncilor străine“. Supravegherea instituţiilor bancare se face după aceleaşi reguli (Basel II), iar mai nou, se centralizează la nivelul UE. Nu există excepţie de la aceste reguli pentru băncile autohtone, care să le permită să dea credite discreţionare. Au existat asemenea iniţiative, dar proiectele au eşuat şi băncile au dispărut de mult (Banca Religiilor, Banca de Credit Comercial şi Industrial, Bankcoop, Banca Albina). La începutul anilor '90, Romgaz şi Petrom şi-au înfiinţat o bancă proprie (Romexterra) ca să poată lua, eventual, credite mai uşor (şi probabil mai ieftine), dar au sfârşit prin a se finanţa de la alte bănci (inclusiv străine), în condiţii mai bune.

În al doilea rând, cerinţele de capitalizare sunt aceleaşi pentru toate băncile (Tier 1 ratio) impuse de Basel III. După criza financiară, băncile comerciale au nevoie de mai mult capital pentru acelaşi volum de credite acordate sau trebuie să îşi reducă volumul de credite pentru acelaşi capital social. Nivelul de capitalizare a sistemului bancar în România este de 5,5 miliarde euro, din care capitalul străin este de 5 miliarde euro. Menţinerea nivelului activelor bancare după criză (Acordul de la Viena) s-a facut în condiţiile creşterii gradului de capitalizare (BNR a fost chiar mai exigent decât Basel III!). Dar creşterea capitalului social presupune existenţa unor investitori financiari sau strategici dispuşi să pună banii în sectorul bancar, puţin profitabil în aceste zile. Care erau investitorii români dispuşi să vină cu contribuţii de acest nivel la băncile existente sau cei care ar capitaliza bănci noi? Alte sectoare au fost (şi sunt) mult mai atractive... Asta în cazul în care aceşti bani ar exista pe undeva în România.

În al treilea rând, să vorbim de nivelul serviciilor şi produselor dezvoltate la nivel european de băncile străine. Vă amintiţi cum erau serviciile bancare în România în anii '90 şi cum se luau credite? Investitorii străini au transferat tehnologii şi au modernizat serviciile bancare cu alte miliarde de euro. Au creat mii de locuri de muncă şi au contribuit la formarea unei generaţii de bancheri. Băncile străine au avut acces la linii de finanţare pe euro-pieţe mult mai uşor şi au acordat credite persoanelor fizice şi juridice române cu mult peste nivelul disponibilităţilor locale (raportul între volumul creditelor şi al depozitelor este de 120%). Nivelul dobânzilor este determinat de piaţa locală şi nu am văzut dobânzi mai mici la băncile autohtone. Sau speze şi comisioane bancare mai reduse. Piaţa a devenit mult mai concurenţială şi în slujba clientului şi datorită băncilor străine.

În al patrulea rând, niciun român nu şi-a pierdut banii din bănci, iar statul român nu a cheltuit niciun leu pentru salvarea unei bănci sau pentru compensarea unor depunători. Pe când alte state (Anglia, Olanda, Grecia, Austria) au cheltuit zeci de miliarde de euro pentru menţinerea băncilor în activitate, inclusiv pe piaţa românească. Presupunând că toate băncile erau româneşti, sau numai unele, şi că erau supuse aceloraşi greşeli, de câte alte miliarde ar fi fost nevoie din bugetul de stat pentru menţinerea stabilităţii financiare? Am uitat prea repede cazul Bancorex care a costat România 1,5% din PIB? Câte alte bănci ar fi îngenuncheat nivelul creditelor neperformante (peste 20%) şi cele 100.000 societăţi comerciale locale care s-au protejat prin insolvenţă?

În ultimul rând, veţi zice că băncile străine „au făcut profit din banii românilor“. Băncile sunt instituţii de intermediere financiară şi de administrare a riscurilor. Au un capital social de 5,5 miliarde euro şi au acordat credite în valoare de 50 de miliarde. Deci folosesc, în principal, bani atraşi din economisiri interne sau externe, mai puţin bani proprii. Şi aceste economii trebuie protejate şi remunerate. Dobânda la credite acoperă, în primul rând, preţul pe care îl plătesc pe aceste resurse, nu merge direct în profit. Riscurile financiare (termen, valută, sume) şi nefinanciare sunt mai mari în România şi acest cost se reflectă în dobândă. Iar spezele şi comisioanele bancare acoperă investiţiile în sistemele de plăţi, pentru siguranţa şi confortul clienţilor. Ar face altfel o bancă ce are capital românesc? Desigur că nu! Iar dacă ar face altfel, nu ar rezista. Vă amintiţi de Banca Columna sau de Banca Turco-Română? Nici nu stiţi de ce au dispărut: pentru că plăteau 9% dobânda la depozite în timp ce acordau credite cu 5%.

Nu-i înţeleg, prin urmare, pe cei care au o problemă cu băncile străine. Pe lângă cele cinci argumente de mai sus, poate mai sunt şi altele. Aveţi câteva argumente de ce băncile româneşti sunt diferite? Şi de ce ar credita mai mult economia reală? Toate băncile vor să finanţeze şi să crească portofoliul de clienţi; finanţarea economiei reale este misiunea lor de a exista. Avem un sistem bancar solid şi sănătos. Ce e rău în asta? România are multe nevoi, dar resurse financiare puţine. De ce să cheltuie bani într-un sector care merge prin investiţii străine şi să nu-i folosească în alte sectoare ale economiei reale (agricultură, infrastructură) sau sub altă formă de investiţii financiare (fonduri de investiţii şi scheme de garantare pentru IMM-uri)?

Ar trebui evitate ţintele false! Aici nu avem o dilemă.

Mişu Negriţoiu este chairman al ING Bank România. www.negritoiu.ro

Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 12.08.2013

AFACERI DE LA ZERO