În mai 2016, Elemér Jankovich-Bésán s-a decis să rupă lacătul care sigila porţile castelului familiei sale din satul Arcuş, Transilvania. Întregul domeniul era cuprins de faldurile primăverii, ilustrând un tablou splendid în nuanţe de roz şi alb. Un lac senin care se întindea în faţa construcţiei reflecta faţada greu încercată de timp a clădirii. Proprietatea a fost confiscată în 1949 de către guvernul comunist şi, la 27 de ani de la prăbuşirea regimului, Jankovich-Bésán încă se lupta să-şi recupereze locuinţa. Un centru cultural de stat ocupa edificiul din 1991, refuzând cu insistenţă să plece. La un moment dat, în lunga luptă pentru recuperarea casei, Elemér a socotit că ar fi mai uşor să intre prin efracţie, eliminând lacătul pe care statul român îl instalase pe fostul lui domeniu.
Odată intrat, Jankovich-Bésán a început să inspecteze pagubele generate de trecerea timpului şi de ignoranţa foştilor administratori. Acesta îşi fixa propriile lacăte pe porţile locuinţei când la faţa locului a sosit poliţia, însoţită de directorul centrului cultural, Attila Kopacz, care a afirmat că Jankovich-Bésán este un impostor. Moştenitorul le-a arătat poliţiştilor actul său de proprietate, emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti în 2004, însă autorităţile s-au opus cu vehemenţă. Cu toate acestea, la mai bine de şase ani după ce a tăiat lacătul porţii, luptele sale juridice continuă, potrivit Financial Times.
Prima dată când reporterii FT au vizitat Arcuş în octombrie anul trecut, Jankovich-Bésán era plecat - el îşi împarte timpul între România şi Africa de Sud - aşa că un vecin, Ádám Sánta, a prezentat jurnaliştilor împrejurimile. Aceştia notează: „Ceaţa se instalase în vale, iar vârfurile înzăpezite ale Munţilor Carpaţi răsăreau în depărtare. Ne-am plimbat prin sat, am trecut pe lângă porţile de piatră cu lei ale moşiei, apoi am înconjurat exteriorul marelui conac. La un moment dat, Sánta a tăcut, privind cu ochii întredeschişi la grandioasele ferestre în stil belle époque. "Este un loc special", a spus el. "Sălbatic. Romantic. Mi-ar plăcea să îl văd revenind la viaţă".
La începutul aceluiaşi an, peretele din spate al castelului se prăbuşise din cauza creşterii umidităţii. Constructorii locali l-au ajutat pe Jankovich-Bésán să îl stabilizeze cu un cadru din lemn, dar legea îi interzice să efectueze alte lucrări de restaurare sau să solicite orice fel de finanţare cât timp proprietatea este în litigiu. Această lungă bătălie reflectă tensiunile etnice ale ţării şi relaţia încordată cu trecutul său. Locuinţa se numără printre puţinele edificii care au fost restituite proprietarului său de drept după confiscările comuniste desfăşurate în urmă cu aproape 75 de ani. Statul a făcut investiţii semnificative în Arcuş, în timp ce alte castele nobiliare au fost lăsate pradă degradării.
Când reporterii s-au întors la Arcuş în luna ianuarie a acestui an, Jankovich-Bésán, în vârstă de 52 de ani, le-a prezentat jurnaliştilor FT interiorul conacului. Unul dintre aceştia declara: „Am fost surprins că interiorul nu se potrivea cu exteriorul său grandios. Pereţii erau acoperiţi cu placaj întunecat şi ţesături lucioase, podelele erau din plăci aglomerate, băile erau placate cu gresie şi faianţă destul de kitschoase. Dispăruseră elementele decorative şi mobilierul antic din fotografiile de familie ale lui Jankovich-Bésán din perioada pre-comunistă. În 1982, castelul a fost renovat pentru Ceauşescu. Această renovare reprezintă motivul pentru care Ministerul Culturii îi cere acum lui Jankovich-Bésán să plătească. Din 2020, autorităţile l-au dat în judecată pentru aproximativ 3,2 milioane de dolari”.
Familiile de la marginea estică a Munţilor Carpaţi au fost nevoite vreme îndelungată să îşi apere pământurile de invadatori. Castelele robuste ale familiilor nobile au fost construite iniţial pentru apărare, dar, începând cu secolul al XVIII-lea, multe dintre ele au fost restilizate în conace neo-renascentiste, beaux arts sau palladiene, asemănătoare unor case de ţară impunătoare. Numele de „castel" a fost pastrat, devenind centre de interes ale literaţilor, politicienilor şi bonomilor din Europa Centrală.
Toate acestea au dispărut în 1947, când partidul comunist a preluat puterea în România. În 1949, aceste familii au fost evacuate, multe dintre ele fiind duse în închisori unde erau torturate sau ucise. Alte familii nobiliare au fost plasate în arest la domiciliu şi au fost catalogate drept „duşmani ai statului”. Arhivele, bibliotecile şi operele lor de artă au fost distruse, terenurile au fost naţionalizate, iar castelele au fost folosite ca depozite de cereale, birouri de partid sau orfelinate.
„Vreau ca domeniul acesta să devină un centrul cu adevărat valoros", a spus Jankovich-Bésán în timp ce le prezenta jurnaliştilor FT împrejurimile de pe acoperişul castelului. El a arătat spre locul unde va construi o bucătărie deschisă pentru evenimente. „Am putea folosi apa din lac în mod sustenabil; oamenii [ar putea] veni să înveţe despre tehnicile de păşunat regenerativ, biodiversitate, ecologie. Am putea organiza ateliere de codare. Aş fi încântat dacă tinerii români şi maghiari ar veni să înveţe ceva împreună, să lase deoparte toată amărăciunea dintre ei. Trebuie să se poată găsi o utilizare în secolul XXI pentru un castel, nu?. Nu-mi doresc să reilustrăm vremurile de altădată, ci să ne folosim de trecut pentru construirea viitorului".
Adesea, Jankovich-Bésán face apel către primarii din Arcuş şi Sfântu Gheorghe, precum şi către şeful judeţului Covasna, pentru a propune idei de utilizare a castelului. El a spus că nu a primit niciodată un răspuns din partea lor. Când jurnaliştii Financial Times au solicitat un comentariu din partea şefului judeţului, secretara acestuia a spus că nu are cunoştinţă de ideile lui Jankovich-Bésán.
În încheiere, jurnaliştii au declarat: „Peisajul din jurul castelului era sumbru când am părăsit Arcuş pentru ultima dată. Lacul ar fi trebuit să îngheţe, dar deja se întrezăreau ghioceii. Jankovich-Bésán se afla la jumătatea unui alt proces cu autorităţile. În prezent, se află în drum spre Africa de Sud pentru a strânge bani, lucrând într-o rezervaţie de animale sălbatice timp de câteva luni. Dar se va întoarce în România, altfel, potrivit spuselor lui, ar avea senzaţia că îi abandoneză pe oamenii de aici şi, foarte important, responsabilitatea istorică faţă de moştenirea castelului îl va lega mereu de tărâmurile lui natale”.
