Ca să tragă de timp cu reforma companiilor de stat, o vacă de muls pentru toţi cei care sunt la putere, în 2011 guvernarea Boc/PDL şi preşedintele Traian Băsescu au venit în faţa FMI cu ideea unui management privat, care să preia conducerea acestor companii, să le izoleze de interferenţa politică, să le reducă pierderile, arieratele, să stopeze drenarea banilor către buzunarele găştilor politice şi într-un final să le pregătească pentru privatizare, fie prin vânzarea directă către un investitor strategic, fie prin listarea la bursă.
Eu ştiu că FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană, care deveniseră principalii creditori ai României prin împrumutul de 20 de miliarde de euro de la începutul lui 2009, nu au fost încântaţi de această propunere, dar au dat undă verde în speranţa că se va mişca ceva la companiile de stat, pe care guvernul Boc şi PDL tot promiteau să le reformeze, dar nu făceau nimic.
După trei ani, această struţocămilă de administrare a companiilor de stat – membri de CA aduşi din sectorul privat, dar directori executivi fie lăsaţi, fie aduşi tot din sectorul de stat pe filieră de partid -, preluată la pachet la mijlocul lui 2012 şi de guvernarea USL, a produs mai multe eşecuri decât succese, cel puţin din punct de vedere mediatic. Scandalurile de la TAROM (cearta publică dintre Dan Pascariu, preşedintele CA şi CEO pe care l-a numit, Christian Heinzmann) şi CFR (demisia lui Sorin Mândruţescu, fostul preşedinte al CA şi ulterior demiterea de către ministru a întregului CA privat) ţin capul de afiş. Viabilitatea acestui concept de management privat la companiile de stat va fi judecată mai mult prin prisma eşecurilor decât prin eventualele succese.
Problema nu este această idee, ci faptul că scoate în evidenţă lipsa acută a unor lideri, manageri români, fie şi din sectorul privat, care să preia companii mari de stat, să le facă să meargă, să le facă campioni naţionali şi să le extindă în afară.
La fel ca în clasa politică, şi managementul românesc duce o lipsă acută de lideri de forţă, care să vrea şi să poată să împingă lucrurile înainte. Este altceva când ai pe mână o companie care are o cifră de afaceri de 20 mil. euro pe an, cu 200 de angajaţi, versus o companie cu 500 de milioane - un miliard de euro pe an şi 5.000-10.000 de angajaţi.
Angajarea unor firme de recrutare pentru atragerea de manageri din sectorul privat în sectorul de stat nu a scos la iveală decât nepotismul corporatist din sectorul privat. Headhunterii i-au adus ca membri în CA pe cei pe care îi aveau pe listă şi cu care aveau relaţii de ani de zile, fie că i-au plasat în poziţii, fie că au avut business cu ei în companiile lor private ca să recruteze manageri sau să nu atragă oameni către alte companii. Sunt headhunteri care primesc un „fee“ să nu recruteze oameni din anumite companii către rivali.
Nu ştiu cum este în străinătate, dar cel puţin în România headhunterii îţi vând oamenii lor, pe cei pe care îi au în baza de date, pe cei cu care s-au intersectat de-a lungul anilor şi mai puţin se chinuie să găsească oameni în piaţă pentru o anumită poziţie.
Dacă ne uităm pe lista membrilor CA aleşi în companiile care au făcut obiectul managementului privat în companiile de stat, vedem că foarte mulţi sunt bancheri comerciali sau directori de investiţii, foşti directori de HR, auditori sau manageri din IT care ocupă poziţii la filialele locale ale giganţilor mondiali. Pe de altă parte, mulţi manageri din IT sunt mai degrabă persoane de corporate affairs, ţinând legătura cu statul, cu persoanele din jurul factorilor de decizie, cum se spune, pentru obţinerea de contracte.
Listele de manageri ale headhunterilor sunt destul de închise, şi ajungi destul de greu acolo. În sine este foarte uşor să ajungi, trimiţând doar un CV, mai greu este să fii plasat după aceea.
Ne place sau nu ne place, piaţa nu abundă de lideri români care pot să conducă firme mari, cu expunere publică, fie că sunt de stat, fie că sunt private. Uitaţi-vă cât de greu şi-a găsit Banca Transilvania, numărul trei în România, un CEO. Şi până la urmă tot s-a îndreptat către un străin, Omer Tetik. Interesant este că Banca Transilvania, construită de la zero de un grup de antreprenori români, nu a reuşit să crească intern timp de un deceniu un grup de bancheri români care să poată să-i ia locul lui Robert Rekkers, cel care a condus mai bine de un deceniu banca din Cluj.
Un alt caz care îmi vine în minte este Bursa de Valori, care după eşecul înregistrat cu Victor Cionga, găsit şi el după şase luni, s-a îndreptat către un polonez, cel care a condus Bursa de la Varşovia. Acum Victor Cionga a fost plasat de headhunteri în boardurile Hidroelectrica, şi mai nou CFR.
România corporatistă produce buni manageri, dar de nivelul doi de execuţie tehnică, financiară, de vânzări, de corporate affairs, şi mai puţin lideri. Poate asta ţine şi de cultura noastră istorică, unde cei care conduc organizaţiile „fac curat“ în jur pentru a nu avea rivali. În schimb, piaţa locală este plină de consultanţi şi de oameni care au ca principală calitate deschiderea uşilor în obţinerea unui contract, fie la o întreprindere de stat, fie la multinaţională, fie la o companie antreprenorială românească. Şi membrii Consiului de Administraţie sunt de fapt consultanţi.
Când multinaţionalele au venit în România, începând de la finalul anilor ’90, peisajul economic s-a schimbat foarte mult în bine. Multinaţionalele au adus organizare, knowledge, audit, privire strategică şi surse de finanţare. Foarte mulţi români tineri au învăţat management corporatist, cum se conduc companiile, organizat cu obiective clare, urmărite sistematic, cu ochii managementului de la centru aţintiţi continuu asupra lor. Dar cu trecerea anilor şi aceste organizaţii s-au „burghezit“, s-au creat în jurul şi în interiorul lor reţele de relaţii, care pot fi sparte foarte greu acum. Din acest motiv şi multinaţionalele încep să se mişte mai greu, exact ca la companiile de stat.
Nu ştiu ce se va alege din conceptul „management privat la companiile de stat“, dar acest lucru a scos în evidenţă lumea destul de închisă a managementului privat local, care se învârte în cerc, între aceleaşi persoane şi care din păcate nu produce suficienţi lideri, directori executivi cu forţă, care să conducă marile firme atunci când este nevoie de ei. Exact ca în politică.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 13.01.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
