Spre uimirea tuturor celor aflaţi în sala de conferinţe, cancelarul german Angela Merkel a început să plângă. „Das ist nicht fair“, „Nu este corect“, a izbucnit cu furie şi cu lacrimi în ochi cancelarul german. „Ich bringe mich nicht selbst um“. „Nu mă voi sinucide“. Căderea nervoasă a avut loc într-o sală de conferinţe din staţiunea de lux franceză Cannes, iar pentru martori a fost şocant să îl vadă în lacrimi pe cel mai puternic lider european, cunoscut pentru control emoţional foarte bun.
Dar scena a fost şi mai remarcabilă, au povestit cei prezenţi, pentru cele două ţinte ale furiei lui Merkel: pentru preşedintele francez Nicolas Sarkozy, care stătea lângă ea la masă, şi pentru preşedintele american Barack Obama, care stătea la masă pe locul din faţa ei.
Acesta a fost momentul cel mai dificil al unei nopţi extrem de dure, pline de acuzaţii, pe care mulţi dintre participanţi şi-o amintesc ca fiind punctul culminant al celor trei ani de criză din zona euro. Sarkozy a sperat că rolul său ca gazdă a summitului G20 îi va cimenta statutul pe scena mondială şi îl va ajuta în cursa pentru realegerea sa ca preşedinte. Dar totul se prăbuşea.
Grecia făcea implozie politic, Italia, o ţară prea mare pentru a putea fi salvată, părea să fie la doar câteva zile distanţă de la a fi deconectată de la pieţele financiare globale. Şi oricât au încercat Sarkozy şi Obama, nu au putut-o convinge pe Merkel să majoreze contribuţia Germaniei la fondul anticriză al zonei euro, acest „firewall“, această „mare bazooka“ sau „zid de bani“ despre care ei credeau că ar trebui să fie mărit semnificativ pentru a ţine piept atacurilor traderilor de obligaţiuni panicaţi. Dar, pusă la zid, Merkel le-a întors partenerilor francez şi american criticile, aruncându-le în faţă că dacă lui Sarkozy şi lui Obama nu le convine modul cum acţionează guvernul de la Berlin, ei sunt singurii vinovaţi. Până la urmă armatele lor aliate au fost cele care „au impus“ în urmă cu şaizeci de ani constituţia germană duşmanului învins în război.
„Acesta a fost punctul în care zona euro, în forma actuală, ar fi putut să explodeze“, îşi aminteşte un membru al delegaţiei franceze prezente la Cannes. „Sentimentul era că (luând în considerare - n.a.) contagiunea, la acel moment zona euro era pe punctul de a exploda.“ Şi totuşi, la mai puţin de un an de la acea noapte de noiembrie 2011, criza existenţială a monedei unice europene practic s-a încheiat. Pieţele care ameninţau să distrugă moneda euro s-au calmat şi seria nesfârşită de summituri care ţineau până în zori s-a încheiat.
Atunci când se va scrie istoria crizei zonei euro, perioada de la sfârşitul anului 2011 până la finele anului 2012 va rămâne în memorie ca reprezentând lunile care au schimbat pentru totdeauna proiectul european. Nu s-au mai permis abateri de la regulile bugetare stricte. Supravegherea bancară a fost luată din mâinile autorităţilor naţionale, iar Banca Centrală Europeană a devenit creditorul de ultimă instanţă, cumpărător de obligaţiuni suverane emise de statele cu probleme din zona euro.
Săptămâna viitoare alegătorii europeni vor merge la vot pentru a da un verdict asupra a ceea ce liderii europeni au construit în acele 12 luni. Sondajele de opinie arată că sentinţa votanţilor va fi dură: este de aşteptat ca partidele anti-UE să obţină creşteri fără precedent ale numărului de voturi din Franţa până în Finlanda şi din Grecia până în Olanda.
În ultimele şase luni, Financial Times a intervievat zeci de participanţi la deciziile care au dus la crearea noii zone euro. De la birocraţi din zona medie de decizie până la premieri, cu toţii spun o poveste tulburătoare care cuprinde accidente, situaţii aproape fără ieşire şi riscuri nesăbuite.
Dar într-un final aceiaşi lideri par să fi reuşit în demersul lor. Moneda euro a fost salvată. Iar Europa pe care au creat-o, cu bune şi cu rele, va fi moştenirea pe care o lasă în urmă.
Articolul din Financial Times relatează despre cum totul a pornit de la Grecia, şi despre cum liderii europeni au determinat Grecia să accepte un nou împrumut de salvare, după ce au provocat schimbarea guvernului lui Georgios Papandreou cu un guvern de unitate naţională. Papandreou îi supărase pe liderii europeni pentru că anunţase public un referendum prin care grecii aveau să decidă dacă vor ca ţara să primească un împrumut salvator, care ar fi venit cu măsuri de austeritate.
Întâlnirile liderilor G20 de la Cannes au vizat un pericol şi mai mare, cel al contagiunii Italiei. Ţara avea a patra datorie suverană ca mărime din lume în 2011, iar UE şi FMI nu aveau suficienţi bani pentru a acoperi necesarul ţării, calculat de oficiali din ministerul italian de externe la 600 miliarde de euro ca program de bailout de trei ani. Directorul general al Fondului Monetar Internaţional Christine Lagarde a venit la Cannes cu propunerea de a acorda Italiei un împrumut preventiv, de 80 miliarde de euro, în schimbul unei monitorizări atente a activităţii guvernului lui Silvio Berlusconi, care ar fi trebuit să aplice reforme economice. Dar Italia a refuzat pachetul pentru că i-ar fi stricat imaginea şi nu ar fi fost suficient pentru a-i acoperi necesarul de finanţare.
Obama a propus majorarea fondului anticriză, SUA intenţionând să implice Banca Centrală Europeană. Dar Berlinul s-a opus cu dârzenie folosirii băncii centrale pentru finanţarea guvernelor. O metodă pe care francezii şi americanii au decis să o propună Germaniei la Cannes a fost acoperirea golului lăsat în fondul anticriză de bailout-ul acordat Greciei prin emiterea de drepturi speciale de tragere (DST), active pe care le ţine FMI-ul pentru statele membre, substitute pentru dolar şi aur. Dar banca centrală a Germaniei nu a fost de acord ca guvernele să aloce aceste drepturi după bunul plac pentru că decizia alocării acestora aparţine băncilor centrale.
Acesta a fost momentul în care Merkel a avut ieşirea emoţională, spunând „Nu e corect, nu pot decide în locul Bundesbank (banca centrală a Germaniei – n.a.). Ea a adăugat apoi: Nu pot să îmi asum un risc atât de mare fără să obţin ceva din partea Italiei. Nu mă voi sinucide“.
Guvernul Italiei a acceptat doar monitorizarea activităţii, iar planul privind drepturile speciale de tragere a fost îngropat.
