Opinie Cătălin Suliman (partener) şi Ştefan Manea (associate) Filip&Company: EleMente noi privind standardul de probă în materia fixării preţului de revânzare – Cauza Super Bock

1. ELEMENTE DE NOUATE şi scurte concluzii

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE”), printr-o hotărâre recentă în Cauza Super Bockv. Autoridade da Concorrência („Cauza Super Bock”), a reiterat anumite principii directoare referitoare la stabilirea unor preţuri minime de revânzare de către furnizori şi la calificarea acesteia drept o restrângere de concurenţă „prin obiect”.

Mai mult, CJUE a statuat că, deşi stabilirea unor preţuri minime de revânzare nu beneficiază de exceptarea pe categorii, potrivit art. 4, lit. a) din Regulamentul (UE) 2022/720 al Comisiei, fiind calificată drept o „restricţie gravă”, aceasta nu atrage automat calificarea drept o restrângere de concurenţă „prin obiect”.

CJUE a instituit anumite aspecte-cheie referitoare la standardul de probă în materia fixării preţului de revânzare, stabilind necesitatea de a proba acordul, respectiv caracterul bilateral al acestuia, care poate să reiasă atât din clauzele contractului, cât şi din comportamentul părţilor şi în special din existenţa unei achiesări din partea distribuitorilor la o invitaţie de a respecta preţuri minime de revânzare.

Astfel, Cauza Super Bock nu modifică substanţial jurisprudenţa în materia încălcărilor prin obiect, atât la nivel naţional, cât şi la nivel comunitar, dar aduce elemente noi privind standardul de probă aplicabil în cazuri unor acorduri verticale de preţ.

Decizia este relevantă dacă ne raportăm la faptul că acordurile verticale constând în fixarea preţurilor de revânzare au constitut un focus al Consiliului Concurenţei, care a aplicat în perioada 2023 – 2024 amenzi de aprox. 126 milioane de lei (i.e., 25 milioane de euro) pentru încălcări ce implicau stabilirea unor preţuri de revânzare.

2. Context

În 2019, autoritatea de concurenţă din Portugalia a aplicat Super Bock, o societate care produce şi comercializează cu ridicata băuturi alcoolice şi non-alcoolice, o amendă de aprox. 24 milioane de euro pentru stabilirea şi impunerea, în mod regulat, în perioada 15 mai 2006 – 23 ianuarie 2017, a unorpreţuri minime de revânzare distribuitorilor săi, cu scopul de a asigura menţinerea unui nivel al preţului minim stabil şi aliniat pe întreaga piaţă naţională.

În contextul apelului declarat de Super Bock împotriva sancţiunii impuse, Curtea de Apel din Lisabona a sesizat CJUE cu o serie de întrebări preliminare referitoare la aplicabilitatea şi interpretarea art. 101 din TFUE.

3. standardul de probă aplicabil restrângerilor de concurenţă prin obiect
   1. Interpretarea art. 101 din TFUE

Potrivit art. 101 din TFUE, încălcările „prin obiect” sunt acele restrângeri care sunt suficient de grave şi nocive pentru concurenţă, astfel încât nu este necesară o analiză concretă a efectelor lor.[1] Cu toate acestea, pentru determinarea încălcărilor „prin obiect” este necesară o analiză detaliată de la caz la caz a obiectului acordului, contextului juridic şi economic, precum şi a obiectivelor sale.[2]

CJUE a stabilit în Cauza Super Bock că impunerea unui preţ minim de revânzare poate fi calificată drept o restrângere de concurenţă „prin obiect”, reiterând jurisprudenţa constantă în materie, statuând că o astfel de calificare poate fi realizată doardupă ce s‑a stabilit că acest acord prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ţinând seama de (i) conţinutul dispoziţiilor sale; (ii) de obiectivele pe care urmăreşte să le atingă; (iii) precum şi de ansamblul elementelor care caracterizează contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie[3].

Suplimentar, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura bunurilor sau serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei sau a pieţelor în cauză, precum şi de potenţialele efecte favorabile concurenţei aferente acordului.[4] Cu toate acestea, existenţa unor potenţiale efecte favorabile nu este de natură să înlăture calificarea restricţiei drept încălcare prin obiect, ci poate, cel mult, să permită apariţia unor îndoieli cu privire la caracterul suficient de nociv, care ar trebui probat de către autoritate.[5]

2. Coroborarea art. 101 din TFUE cu Regulamentul (UE) 2022/720 privind exceptarea pe categorii

Încă de la intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 2790/1999 privind aplicarea art. 81, alin. (3) din TFUE categoriilor de acorduri verticale şi practici concertate, stabilirea unor preţuri minimale de revânzare a fost calificată drept o restricţie gravă de concurenţă, potrivit art. 4, lit. a), fără a beneficia de exceptarea pe categorii a acordurilor verticale.

În continuare, Regulamentul (UE) 2022/720 privind aplicarea art. 101, alin. (3) din TFUE la categoriile de acorduri verticale şi practici concertate prevede, prin art. 4, lit. a), că stabilirea unor preţuri minimale de revânzare constituie o restricţie gravă, fiind exclusă de la exceptarea aplicabilităţii art. 101, alin. (1) din TFUE.

În Cauza Super Bock, CJUE a stabilit că, deşi calificarea drept o restricţie gravă, potrivit art. 4, lit. a) din Regulamentul prezintă relevanţă în analiza instanţei, această nu este de natură să înlăture sarcina probei în vederea calificării drept o încălcare „prin obiect”, statuând că prevederile relevante nu conţin vreo indicaţie cu privire la calificarea restrângerilor menţionate ca restrângere „prin obiect” sau „prin efect”. Astfel, noţiunile de „restricţie gravă” şi de „restrângere prin obiect” nu sunt interschimbabile din punct de vedere conceptual şi nu coincid în mod necesar. Prin urmare, trebuie să se efectueze o examinare de la caz la caz a restrângerilor excluse de la exceptarea menţionată, în raport cu art. 101, alin. (1) TFUE. [6]

Astfel, doar prin simplul fapt că stabilirea unor preţuri de revânzare constituie o încălcare gravă (i.e., „hardcore”) nu este de natură să permită autorităţii să prezume calificarea de restricţie „prin obiect”.[7]

3. Necesitatea de a proba existenţa acordului anticoncurenţial

Curtea a statuat că existenţa unei încălcări prin obiect trebuie dublată de probarea acordului anticoncurenţial şi a caracterului bilateral al acestuia.

Astfel, în cazul impunerii unor preţuri de revânzare, existenţa acordului poate reieşi din faptul că un furnizor transmite în mod regulat distribuitorilor liste care indică preţurile minime stabilite de acesta, precum şi faptul că le solicită să le respecte, sub supravegherea sa, sub sancţiunea unor măsuri represive, în cazul nerespectării.

De asemenea, pentru a atrage răspunderea distribuitorilor ar trebui dovedit că i) preţurile minime de revânzare au fost urmate de distribuitori sau nu au practicat altele din proprie iniţiativă sau ii) că distribuitorii au solicitat comunicarea unor astfel de preţuri minime de revânzare în scopul aplicării lor. Un rol important îl joacă şi existenţa sau nu a unei distanţări exprese a distribuitorilor faţă de o astfel de practică.