Opinie Cristian Duţescu, avocat: De ce distributismul, susţinut de unul dintre candidaţii la preşedinţie, ar fi o calamitate, nu doar economică, ci şi constituţională şi juridică?

Teoria economică a distributismului este în general privită ca avându-şi sorgintea  în scrierile lui Gilbert Keith Chesterton şi ale lui Hilaire Belloc, dar şi în enciclica Rerum Novarum din 1891 a papei Leon al XIII- lea, care a reprezentat izvorul doctrinei social catolice, grefată pe ideea alocării inegale a proprietăţii.

Distributismul presupune deţinerea mijloacelor de producţie de către o multitudine de mici proprietari, în mod individual-familial, ori reuniţi în cadrul unor cooperative. Astfel de cooperative ar urma să deţină principalele active în tot spectrul de domenii economice, de la agricultură, până la industria financiar-bancară.

Nefiind economist nu voi realiza o analiză fundamentală a evoluţiei unor indicatori în cazul trecerii la o economie distributistă, absolut necesar a fi modelată pentru a înţelege corect impactul unui astfel de demers, îndeosebi în lumea globalizată de astăzi.

Voi încerca însă să identific, în mod sumar şi incomplet, câteva dintre principalele efecte juridice ale adoptării unui astfel de model economic, cu precizarea că  el nu a fost aplicat niciodată în niciun stat dezvoltat. Cu toate că programul Partidului Conservator britanic cu care a câştigat alegerile paralamentare în 2010[1], făcea mai multe referiri la distributism , în realitate, guvernul cameron nu a aplicat nicio măsură semnificativă de adoptarea a unor principii distributiste în economie.

Belloc susţinând naţionalizarea, ca instrument de adoptarea a unei economii distributiste, arăta că obiectivele acesteia, nu sunt simpla predare a cât mai multor industrii posibil politicienilor şi servitorilor lor (aşa cum ar conduce aplicarea tezelor socialiste), ci mai degrabă predarea acestor industrii către muncitori, cu admiterea unui control de stat într-adevăr, dar acesta limitat şi subordonat pe cât posibil breslei muncitorilor[2].

Belloc propunea însă, ca prim demers distributist, încercarea de răscumpărare (buy-out) a mijloacelor de producţie de la ”capitalişti”, în mod direct sau indirect.

Instrumentele de transfer în proprietatea statului a miloacelor de producţie văzute de Belloc erau cumpărarea lor directă din banii proveniţi din impozite şi suprataxarea tranzacţiilor, astfel încât deţinerea proprietăţii să devină nerentabilă pentru capitalist.

Printre metodele de expropriere fără confiscare  propunea (în ”The Servile State” -1912)[3] fie preluarea administrării afacerii de către stat de la antreprenorul privat şi plata către acesta a unor dividende, fie plata anuală către proprietar a unei redevenţe, în schimbul transmiterii proprietăţii afacerii după moartea antreprenorului.

Aceste presupuse metode alternative sunt în întregime utopii, pentru că statul nu poate avea resurse financiare pentru a-i despăgubi la o valoare corectă pe actualii proprietari.

În rezumat, teoria distributistă, susţinută de unul dintre candidaţi (de altfel, pare să fie cel mai nou suporter cât de cât relevant al acestor teze[4]) presupune o realocare a drepturilor de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi serviciilor, prin privilegierea micilor proprietari şi a cooperativelor, în dauna companiilor de dimensiuni mijlocii şi mari.

Pentru a se ajunge la dezideratele distributiste, primul pas este transferul drepturilor de proprietate din patrimoniile deţinătorilor mijlocii şi medii în cel al statului, cel de-al doilea fiind realocarea, în funcţie de anumite criterii, către cooperative şi persoane fizice sau, cel mult,  familii. Or, primul pas reprezintă o operaţiune de expropriere sau de naţionalizare.

Exproprierea constituie un termen general care descrie orice transfer forţat din patrimoniul unui subiect de drept privat în cel public (spre exemplu, art. 44 alin. 3 din Constituţia României nu limitează incidenţa instituţiei exproprierii la imobile) ce reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică.

Exproprierea, ce nu se bucură de o definiţie legală unanim acceptată,  este prezentată în documentele Naţiunilor Unite ca reprezentând operaţiunea prin care o anumită proprietate (în sensul de lucru-obiect al dreptului de proprietate) sau o anumită întreprindere este preluată, iar dreptul de proprietate este transferat statului sau altor operatori economici^[5]. Exproprierea directă este definită de O.N.U ca reprezentând transferul legal obligatoriu al proprietăţii asupra proprietăţii sau confiscarea sa fizică directă.

În mod uzual, termenul de naţionalizare este utilizat pentru trecerea forţată a drepturilor de proprietate asupra acţiunilor sau părţilor sociale ale unor societăţi, întreprinderi, fabrici etc. în patrimoniul statului. Un exemplu în acest sens este actul normativ de naţionalizare adoptat de autorităţilor comuniste din România în 1948, respectiv Legea nr.119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea intreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi^[6], ori Legea 45-15 din 2 decembrie 1945 cu privire la naţionalizarea Băncii Franţei şi a marilor bănci şi organizaţii de credit^[7].

În viziunea O.N.U., naţionalizarea se referă, de obicei, la preluarea masivă sau pe scară largă a bunurilor proprietate privată, în orice sector economic sau industrie. ”Naţionalizările directe în toate sectoarele economice sunt în general motivate de consideraţii de politică; măsurile sunt destinate realizării unui control complet al statului asupra economiei şi implică preluarea tuturor mijloacelor de producţie private”^[8].

În sistemul de drept românesc este realizată o distincţie de natură constituţională între naţionalizare şi expropriere. Constituţia României face vorbire în cadrul art. 44 alin. (3) de expropriere ca modalitate de deposedare a unui cetăţen de dreptul de proprietate, în timp ce în cadrul art. 44 alin. (4) este instituită o normă prohibitivă în materia naţionalizării, fiind interzisă această procedură de privare de dreptul de proprietate în temeiul apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau a unei măsuri de altă natură discriminatorie.

Această diferenţă de regim juridic este explicată în Decizia Curţii Constituţionale nr. 4/1992, adoptată în temeiul Constituţiei din 1991^[9].

Pentru a putea opera realocarea proprietăţii asupra mijloacelor de producţie este necesară preluarea masivă a acestora de către stat din patrimoniile private şi limitarea prin lege a dreptului de a dobândi proprietatea peste un anumit nivel atât valoric, cât şi numeric.

Dezideratul distributist nu poate fi atins aşadar decât prin naţionalizare, o operaţiune prohibită de actuala Constituţie a României.

Prin urmare, pentru punerea în aplicare la nivel principial a extragerii drepturilor de proprietate din patrimoniile ”capitaliştilor” (în economia actuală, este vorba aproape în exclusivitatea de persoane juridice, mari companii) este necesară în principal modificarea Constituţiei, în sensul abrogării interdicţiei privind naţionalizarea din cadrul art. 44 alin. (4).

Este de precizat că măsura naţionalizării contravine flagrant art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 din Convenţia EDO, care interzice privarea de proprietate, cu excepţia cauzelor d eutilitate publică şi cu respectarea principiilor generale ale dreptului internaţional.

O altă modificare constituţională majoră ar trebui să constea în abrogarea art. 16 din Constituţie care statuează egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Măsura ar fi necesară din dublă perspectivă: întâi, pentru că doar anumiţi cetăţeni, proprietarii direcţi sau acţionarii companiilor care deţine mijloace de producţie ar suferi efectele naţionalizării. Apoi, pentru că numai anumiţi cetăţeni, stabiliţi în funcţie de anumite criterii, ar beneficia de transferul (nu se ştie dacă gratuit sau la o valoare modică) dreptului de proprietate asupra acestor mijloace de producţie.

Nu mai puţin, art. 45 din Constituţie ar urma să fie modificat, întrucât accesul liber la activităţile economice ar urma să fie limitat pentru unele categorii de persoane, cele care ar dori să iniţieze sau să continue derularea unei afaceri ce ar presupune deţinerea unui număr ridicat de mijloace de producţie.

De asemenea, incidenţa distributismului în economia românească ar presupune modificarea art. 135 din Constituţie care statuează principiul conform căruia economia României este o economie de piaţă şi care protejează libertatea comerţului. Nu se poate vorbi de existenţa unei economii de piaţă, bazată pe interacţiuena cererii şi a ofertei, în condiţiile în care anumiţi subiecţi de drept sunt deposedaţi de dreptul de proprietate în beneficiul altor subiecţi de drept. Tot astfel, nu se poate vorbi de liberattea comerţului atunci când sunt fixate restricţii majore ale dreptului de proprietate.

Aplicarea distributismului prin cele două etape, naţionalizarea şi reîmproprietărire, ar contraveni dispoziţiilor art. 63 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene privind libera circulaţie a capitalurilor, întrucât ar implica inevitabil limite investiţionale.

De aceea, ar trebui modificat şi art. 148 alin. (2) din Constituţie care prevede că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Mergând mai departe, aplicarea distributismului în România, cel puţin în forma în care a fost prezentat de candidatul respectiv, ar avea drept rezultat indirect  dispariţia pieţei de capital, întrucât limitele generate de obiectivul disipării proprietăţii în patrimoniile unui număr cât mai ridicat de subiecţi de drept ar conduce la privarea de dreptul de proprietate deţinut de companiile care deţin mijloace de producţie, ori prestează servicii peste un anumit nivel valoric. Nu va mai exista astfel niciun interes pentru o persoană să investească într-o afacere mică, ce nu are dreptul să beneficieze de resurse pentru a se dezvolta.

Naţionalizarea din domeniul bancar şi aplicarea distributismului ar avea drept efect imediat restrângerea substanţială a creditării, printre altele, din aceeaşi cauză a restricţionării accesului creditorilor (bănci, cooperative de credit etc.) la capital peste un anumit nivel.

Modificări majore ale Codului civil, ale Legii societăţilor, ale Legii insolvenţei, ale legislaţiei din domeniul bancar, ale legislaţiei privind achiziţiile publice etc. ar trebui să intervină, în ipoteza aplicării regulilor distributismului.

Nu voi include în această analiză consecinţele juridice ale unei eventuale răscumpărări de către stat a activelor private (mijloace de producţie etc.), întrucât, aşa cum am arătat mai sus, statul român nu ar avea niciodată resursele financiare necesare pentru a plăti actualilor proprietari o despăgubire justă.

Prin urmare, distributismul nu poate fi implementat în România fără o revizuire masivă a actualei Constituţii, în sensul edificării unei arhitecturi juridice complet noi, mult mai apropiată de constituţiile comuniste, în sensul limitării semnificative a dreptului de proprietate. Aceste modificări presupun, fără îndoială şi o transformare radicală a administraţiei, prin creşterea birocraţiei menite să aplice naţionalizarea, să verifice respectarea restricţiilor aduse dreptului de proprietate şi să realizeze realocarea proprietăţii.

În condiţiile aplicării principiilor distributismului, chiar dacă, de iure, România ar putea rămâne în Uniunea Europeană, de facto orice beneficiu adus de această apartenenţă s-ar dilua până la dispariţie, în principal din cauza sancţiunilor ce ar urma să fie aplicate pentru încălcarea Tratatelor Uniunii.

Cristian Duţescu este Partener la casa de avocatură Duţescu & Partners, specializat pe piaţa de capital.