România se află în top trei ţări europene ideale pentru investiţii, natalitatea este în creştere, iar numărul românilor care se întorc acasă pentru joburi mai bune este la un nivel istoric. Datorită celor 2.000 de kilometri de autostradă, turismul în Delta Dunării este în creştere. Este al zecelea an în care strategia de ţară este preluată, respectată şi implementată de partidele care se succed la guvernare. Aşa arată România în 2028 în viziunea transmisă de un executiv de top către ZF.
La sfârşit de august, Ziarul Financiar propunea un exerciţiu de imaginaţie mediului de business şi clasei politice. Tema: Cum va arăta România peste 10-15 ani. Demersul a fost inspirat de preşedintele Franţei, François Hollande, care le-a dat ca temă pentru vacanţa de vară miniştrilor săi un eseu cu tema „Viziunea mea despre Franţa în 2025“. Şi miniştrii săi au intrat în joc şi şi-au descris viziunile: „Franţa nu va mai avea şomeri, nici datorii, căutarea unei locuinţe va fi o experienţă „plăcută“, declinul industrial va fi luat sfârşit, iar închisorile nu vor mai fi suprapopulate“. Au răspuns unei provocări de a-şi imagina cum va arăta ţara lor pentru că îi preocupă, pentru că pe agenda lor se află antreprenorii Franţei, companiile franceze, situaţia locuitorilor din ţara lor.
ZF a încercat să provoace şi clasa politică de la Bucureşti pe aceeaşi temă: Cum va arăta România peste zece sau cincisprezece ani? NICIUN RÂSPUNS. Le-am propus exerciţiul de imaginaţie primului-ministru Victor Ponta, dar şi liderilor partidelor politice din România. Toţi au fost fără reacţie, pentru că le lipseşte viziunea, pentru că pe agenda lor nu se află nici antrepenorii români, nici companiile româneşti. Şi businessul ştie asta. Nu de puţine ori oamenii de afaceri răspund „noi ne-am văzut de treabă, ne-am descurcat singuri“ la orice întrebare legată de ce face statul pentru businessul lor.
La provocarea ‘„Cum va arăta România în 2028“, din business am primit cel puţin 30 de prognoze pentru acel an: unele optimiste, altele nu, unele simple dorinţe, altele speranţe de realizări. Dar antreprenorii şi executivii au răspuns provocării lansate de ZF. Şi asta pentru că au viziune, pentru că sunt obişnuiţi să lucreze cu bugete pe cinci ani, pentru că ţin cu dinţii să-şi îndeplinească obiectivele atunci când şi le-au asumat. Şi pentru că ei răspund: executivii în faţa acţionarilor, iar antreprenorii răspund în faţa propriei ambiţii de a crea ceva, dar au şi responsabilitatea a mii de locuri de muncă ce depind de ei. Şi clasa politică ar trebui să răspundă, dar o sancţiune prin vot, o singură dată la patru sau cinci ani, este o picătură într-un ocean. Niciun ministru sau şef de companie de stat nu a plătit până acum pentru pierderi de zeci sau sute de milioane de euro aduse Tarom, CFR Marfă, Oltchim şi lista de exemple este mult mai lungă. Viziunea clasei politice pentru România peste cinci, zece sau cincisprezece ani este o foaie de hârtie goală.
„Îmi imaginez că, până în 2028, vom avea cel puţin şapte milioane de locuri de muncă şi că numărul celor asistaţi va fi mult mai mic decât al celor care asistă. Îmi imaginez că politicienii vor avea respect şi se vor comporta precum slujbaşi şi slujitori ai poporului, nu doar ca beneficiari ai unei funcţii pe care vremelnic o ocupă. Îmi imaginez că nevoile celor care plătesc, din munca lor, taxele vor veni înaintea intereselor politice de moment.“
Aceasta este viziunea lui Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, un business de peste 115 milioane de euro şi 2.000 de angajaţi.
Antreprenorii văd o societate care preţuieşte şi protejează valoarea produsă în România, indiferent de forma în care vine ea. Văd o Românie în care medicii şi profesorii sunt respectaţi, o Românie dominată de stabilitate legislativă şi fiscală. Văd România ca pe o companie din care vor să facă parte, dar nu vor toţi să fie CEO: vor să dezvolte, să facă strategia, să urmărească plata taxelor, cu toţii vor să dezvolte România pentru că, deşi îşi dau copiii la şcoli în străinătate, speră să se întoarcă în ţară.
Pentru antreprenori, „Businessul nostru e România“ înseamnă ceva. Pentru clasa politică România este doar scena unor confruntări televizate „de cartier“, iar compania România este un uriaş plin de resurse, dar pe care nu ştiu, nu vor şi nici nu pot să o aducă pe profit.
