Nivelul problematic al intermedierii financiare în România este un subiect cunoscut, dezbătut pe larg, dar în continuare foarte relevant şi care îmbracă multiple valenţe.
Intermedierea financiară nu este doar o chestiune de raportări contabile sau de indicatori de sistem. Ea exprimă, în esenţă, încrederea care leagă economia reală de finanţare:
¨ încrederea populaţiei şi a antreprenorilor că regulile sunt aplicate corect şi echitabil, în interesul general;
¨ încrederea băncilor că pot gestiona riscuri într-un cadru predictibil;
¨ şi, nu în ultimul rând, încrederea decidenţilor că mecanismele de piaţă pot susţine dezvoltarea şi progresul, fără a pune în pericol echilibrele fundamentale.
Datele cele mai recente întăresc un diagnostic deja cunoscut: România se află la un nivel semnificativ inferior mediei europene în privinţa intermedierii financiare.
Totuşi, sectorul bancar din ţara noastră traversează o perioadă bună, având o serie de indicatori fundamentali în banda cu cel mai redus risc, conform încadrării Autorităţii Bancare Europene, menţionând aici rata fondurilor proprii de nivel I, indicatorul de acoperire a necesarului de lichiditate sau indicatorii de profitabilitate. Însă, în trimestrul al treilea din 2024, activele sectorului bancar erau de numai 49,8 la sută din PIB. Comparativ, în Bulgaria cifra era de 92,7 la sută, în Polonia 93 la sută, în Ungaria 106,3 la sută, în Cehia 130,81 la sută, în timp ce media Uniunii Europene se situează la 214 la sută).
Suntem, aşadar, pe ultimul loc între economiile din Europa Centrală şi de Est, la o distanţă considerabilă faţă de restul regiunii — practic, la jumătate faţă de următorul stat clasat.
Este însă important să facem o distincţie de natură analitică. Volumul creditelor este o variabilă de stoc, în timp ce produsul intern brut este o variabilă de flux. Această diferenţă de natură afectează sensibilitatea lor la şocuri economice: PIB-ul reacţionează mai rapid şi mai amplu la şocuri tranzitorii, în timp ce soldul creditului este influenţat mai ales de factori structurali sau conjuncturali, cu efecte întârziate.
Pe termen mediu, în cazul României, ritmul de creştere economică ne-a plasat printre cele mai performante economii din regiune. Această evoluţie a impulsionat dinamica PIB-ului şi, implicit, a afectat gradul de intermediere printr-o modificare accelerată a numitorului. Chiar dacă, concomitent, s-au înregistrat creşteri substanţiale în volumul de credite noi acordate, acestea nu au fost suficiente pentru ca stocul total de credite - şi, prin extensie, activele bancare - să ţină pasul cu viteza de creştere a economiei.
Intermedierea redusă nu este rezultatul unei singure disfuncţionalităţi, ci exprimă un ansamblu de cauze structurale, comportamentale şi instituţionale, care trebuie înţelese în toată complexitatea lor.
Pentru a ilustra mai clar structura elaborată a acestor mecanisme, aş dori să mă opresc, într-o primă etapă, asupra segmentului creditului ipotecar. România se distinge, în acest domeniu, prin trei trăsături particulare în contextul Uniunii Europene:
[1] deţine cea mai ridicată rată de proprietari de locuinţe;
[2] înregistrează o pondere semnificativă a tranzacţiilor imobiliare efectuate cu bani lichizi, în afara creditului bancar;
[3] şi, deşi poate părea surprinzător, ţara noastră se află printre statele cu cele mai scăzute preţuri la proprietăţile rezidenţiale.
Cred că trebuie spus clar: aceste trăsături nu reprezintă vulnerabilităţi în sine. Ele pot fi interpretate ca expresii ale unei bunăstări relative — un rezultat al unor politici de locuire, al structurii sociale şi al unui comportament prudent al populaţiei.
Totuşi, în mod paradoxal, ele limitează volumul creditului ipotecar. În acelaşi timp însă, contribuie la o formă de echilibru economic şi social.
În mod similar, şi în cazul companiilor, au fost identificate câteva trăsături structurale care influenţează în mod semnificativ nivelul de intermediere bancară în România:
[1] De exemplu, prevalenţa creditului comercial între firme amplifică riscul de contagiune în faţa unor şocuri adverse, mai ales în condiţiile în care furnizorii de astfel de credite nu dispun, de regulă, de capacitatea de absorbţie a riscurilor pe care o au instituţiile de credit.
Reamintesc faptul că România este ţara cu cea mai mare utilizare a creditului comercial la nivelul UE, reprezentând circa 20 la sută din pasivul bilanţier agregat. În 2023, datoriile comerciale la nivelul companiilor nefinanciare au înregistrat o creştere de 7 la sută faţă de anul precedent, la 421 miliarde lei - de peste două ori mai mult decât creditarea bancară. Acestea au o rată de neperformanţă, calculată ca pondere a restanţelor faţă de furnizori în total datorii comerciale, de 11 la sută, semnificativ mai mare faţă de rata de neperformanţă aferentă creditelor bancare.
[2] Totodată, un segment consistent de companii mari preferă creditarea externă în valută, ceea ce face ca îndatorarea privată externă să crească, contribuind la presiuni suplimentare asupra echilibrelor macroeconomice, situaţie nejustificată în contextul în care resursele interne de finanţare sunt consistente, iar raportul credite/depozite se menţine sub 70 la sută.
Rezultă de aici cel puţin o oportunitate nevalorificată: aceea de a transforma mai eficient economisirea internă în creditare productivă.
Atât timp cât sistemul bancar dispune de lichiditate adecvată şi stabilă, preferinţa unor companii pentru finanţare externă semnalează, mai degrabă, provocări de competitivitate ale ofertei interne de creditare, decât constrângeri reale de resurse.
[3] De asemenea, având acces limitat la finanţarea bancară, un număr mare de companii cu capitaluri proprii negative consumă resurse — capital şi forţă de muncă — care ar putea fi direcţionate spre entităţi mai productive. Ele perpetuează o alocare ineficientă a factorilor de producţie, limitează potenţialul de creştere economică, întreţin fragilitatea şi volatilitatea ofertei şi pieţei muncii pe timp de criză.
Numărul companiilor subcapitalizate a fost in 2023 de 260 mii companii, o creştere cu 9 la sută faţă de anul anterior, acestea ajungând să reprezinte 31 la sută din totalul firmelor din economie.
Chiar şi în acest context, orice planuri care vizează o creştere a intermedierii financiare trebuie construite cu grijă - având permanent în vedere nevoia de sustenabilitate, rezilienţă şi robusteţe a sistemului financiar. Pentru că nu orice creştere este benefică — ci doar aceea care are la bază fundamente solide, este diferenţiată, adaptată şi însoţită de mecanisme robuste de evaluare a riscurilor.
Există argumente solide care arată că sistemul bancar românesc are capacitatea să susţină o transformare calitativă a economiei, în linie cu cerinţele actuale la nivel european.
Premisele pentru o evoluţie pozitivă sunt deja vizibile, iar printr-un efort convergent, ghidat de profesionalism, prudenţă şi viziune pe termen lung, creşterea intermedierii financiare poate deveni un pilon esenţial al transformării economice durabile a României.
Discurs rostit în cadrul conferinţei cu tema „Ancore strategice pentru dezvoltarea sectorului bancar în noul context global” organizată de Banca Naţională a României şi Academia de Studii Economice din Bucureşti
