Opinie Lucian Bondoc, managing partner, Bondoc & Asociaţii: 3 problematici de gestionat de Biserica Ortodoxă Română

Este întotdeauna mai delicat de discutat despre aspecte care ţin de religie sau de Biserică. Sunt subiecte susceptibile de a fi interpretate subiectiv sau distorsionat şi nu doar la noi, în România.

Ca ortodox care consideră credinţa şi valorile ei ca fiind importante nu doar pentru viaţa spirituală privată a foarte multor oameni, ci şi pentru soliditatea şi dezvoltarea României în următoarele decenii, cred, însă, că o discuţie cu privire la punctul în care ne aflăm este necesară.

Spun aceasta mai ales având în vedere că mesaje creştin-ortodoxe au fost menţionate din ce în ce mai des public în ultimii ani şi au reprezentat o temă majoră pe fundalul campaniilor electorale din 2024, dar în sensuri variate, fiind invocate de diverşi mai mult pentru divizarea românilor decât pentru unitatea lor.

Cred că pentru a înţelege mai bine contextul actual este important să avem în vedere cel puţin 3 problematici principale care au cunoscut un ritm accelerat în ultimii 10 ani:

(a) gestionarea fenomenului globalizării şi avansării societăţii tehnologice de consum raportat la România;

(b) contracararea războaielor culturale Est-Vest, mai ales pe fondul pasivităţii statului, recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainiene din 2018, războiului demarat de Rusia la începutul lui 2022 în Ucraina, precum şi al exceselor ideologice promovate de unele curente occidentale; şi

(c) presiunea logistică - de organizare a nevoilor financiare, umane şi de lăcaşuri de cult pentru desfăşurarea activităţii pastorale.

Pentru că atât partea de globalizare, cât şi cea de războaie culturale speculează problematica logistică, o să discutăm mai întâi acest palier.

Pentru cei care consideră că religia ar trebui să fie văzută separat de acest palier, trebuie înţeles că nicio activitate umană, inclusiv de afirmare a credinţei ortodoxe, nu poate fi desfăşurată altfel decât într-un cadru de tip logistic. Cu alte cuvinte, cred că pentru orice persoană informată şi de bună credinţă, problematica nu este una de relevanţă a acestui cadru în sine, ci de mod de structurare echilibrat în societate şi de beneficii/riscuri ale unei abordări sau alteia.

1. Problematica logistică şi unele implicaţii

Un prim aspect de avut în vedere aici ţine de nevoia pentru segmente mari de preoţi de a obţine din alte surse diferenţa dintre venitul asigurat de Stat şi necesarul efectiv de cheltuieli.

Pe partea de venituri, în esenţă, statul[i] asigură lunar un sprijin fix la salariu fiecărui preot[ii] din România[iii], precum şi personalului neclerical care îşi desfăşoară activitatea în ţară în cadrul cultelor religioase recunoscute (nu doar celor ortodocsi), în limita unui număr de poziţii bugetate de stat.

Personalul clerical care îşi desfăşoară activitatea efectiv în unităţile de cult (şi care reprezintă marea majoritate a preoţilor) este asimilat - în funcţie de studii, vechime etc - cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar de stat şi primeşte un sprijin lunar la nivelul a 65% din salariile de bază stabilite pentru cadrele didactice cu care este asimilat.

Procentul poate urca la 80% în cazul personalului clerical care îşi desfăşoară activitatea în unităţile de cult cu venituri reduse[iv], numărul de beneficiari, neputând, însă, depăşi 30% din totalul posturilor clericale pentru care se alocă sprijin la salarizare de la bugetul de stat. Unele reguli speciale se aplică în anumite judeţe sau unor segmente[v].

Pentru personalul neclerical angajat în unităţile de cult din ţară, cuantumul contribuţiei lunare este stabilit la nivelul salariului minim brut pe economie.

Pe partea de cheltuieli, în plus de acoperirea propriului trai şi contribuţia la cheltuielile familiilor, preoţii mai trebuie să aibă grijă şi de întreţinerea şi utilităţile bisericii în care slujesc, să contribuie financiar la cheltuielile administrative ale Bisericii, precum şi, după caz, la acoperirea costului activităţilor Bisericii de sprijin social/comunitar şi la întreţinerea şi construirea de lăcaşe de cult la nivel naţional.

Diferenţa dintre venitul (sprijinul la salariu) de la stat şi cheltuielile efective ale preoţilor şi personalului neclerical vine, practic, de la persoane fizice, societăţi comerciale, autorităţi publice, diverse activităţi în cadrul bisericilor (vânzare de obiecte de cult etc) şi din venituri aduse de diverse proprietăţi ale BOR.

Cu privire la ultima sursă de venit menţionată, Biserica Ortodoxă Română are numeroase proprietăţi, dar nici istoria României, nici nivelul economic al populaţiei nu au fost la noi de tipul care să susţină acumulări valorice precum cele care se observă la unele culte religioase din străinătate. În orice caz, relativ puţine lăcaşuri de cult ortodoxe din România au venituri proprii suficiente din proprietăţile administrate aferente.

Activităţile proprii de tip economic nu generează nici ele decât venituri semnificativ sub necesarul general.

Ideea celor de mai sus nu este aceea că trebuie dat mai mult sau mai puţin, cui şi de cine, ci că e important de înţeles care pot fi implicaţiile unui mecanism aşa cum este el, în prezent.

O primă implicaţie la nivelul unor segmente largi de personal clerical este presiunea spre dublarea rolului de misionariat cu cel de management economic. Adică, preoţii trebuie să se preocupe constant nu doar de dimensiunea religioasă în sine, dar şi de acoperirea lună de lună a diferenţei de venituri raportat la cele de mai sus.

E un aspect care poate genera unele frustrări în relaţia cu guvernanţii şi, potenţial, şi în cadrul Bisericii, unii preoţi fiind mai pregătiţi economic decât alţii, unele parohii fiind mai înstărite decât altele, iar costurile diverselor lăcaşuri de cult şi cheltuielile administrative de ansamblu fiind inerent în creştere în valoare nominală în lumea cu inflaţie actuală.

O a doua implicaţie, legată de aspectul de mai sus, este aceea că, de la un punct încolo, presiunea lunară respectivă poate împinge unii preoţi spre extreme - radicalism misionar sau relativizare comportamentală.

De exemplu, o parte din preoţii fără cunoştinţe economice devin mai tentaţi spre abordări şi interpretări de linie dură, fie ca expresie a frustrării faţă de o lume care pare mai bogată, dar insuficient preocupată de Biserică, fie pentru a mări gradul emoţional de implicare al propriei comunităţii pastorale şi pentru a reduce, astfel, riscul de pierderi de enoriaşi faţă de alte culte sau faţă de tentaţii laice.

Alţi preoţi sunt împinşi spre dileme legat de veniturile suplimentare necesare. De exemplu, nevoia de a mări regulat sumele aşteptate de la oameni cu ocazia slujbelor religioase precum nunţi, botezuri sau înmormântări este problematică în sine. În plus, este susceptibilă să nască tensiuni cu unii enoriaşi, mai ales dacă se argumentează nevoia de resurse financiare suplimentare prin ce s-ar fi solicitat ierarhic pentru cheltuielile de ansamblu ale Bisericii.

Un alt efect al diferenţei respective de avut în vedere în destule parohii este acela că împinge spre dependenţe de factorul politic local, primăriile şi consiliile judeţene finanţând frecvent diverse activităţi si cheltuieli bisericeşti. Dependenţa respectivă, la rândul său, generează frustrări şi dileme la nivelul Bisericii (unele forme de sprijin fiind condiţionate direct sau indirect de lucruri „foarte laice” în România, precum folosirea unor firme anume pentru lucrările finanţate), dar şi la nivelul unor segmente de enoriaşi care pot vedea poziţionarea unor reprezentanţi ai BOR ca fiind prea acomodantă faţă de o clasă politică, în medie, falimentară moral.

În fine, dar nu în ultimul rând, presiunea economică respectivă face preoţii şi mai reticenţi la orice măsuri de restricţionare a accesului în biserici sau a vieţii religioase în general.

După cum am menţionat şi într-un alt articol, restricţiile excesive privind viaţa religioasă şi faptul că veniturile preoţilor şi personalului neclerical nu au fost compensate în pandemia Covid 19 au fost erori majore ale Guvernului de atunci. Împiedicarea multor activităţi religioase a fost foarte problematică în sine pentru preoţi. Necompensarea respectivă a generat, în plus, o presiune mare asupra majorităţii preoţilor spre a crede şi comunica mai departe mesajele care contraziceau existenţa pandemiei sau minimizau consecinţele ei pentru sănătate, pentru a putea să-şi desfăşoare activitatea.

Atunci a căpătat potenţial de masă ceea ce s-a văzut mult mai vizibil „la lucru” în social media în ultimele 3-4 luni în România. Pentru că statul a interferat direct şi cu misiunea Bisericii şi cu sustenabilitatea sa materială, a i se „da Cezarului ce-i al Cezarului” nu a mai fost la îndemână la firul ierbii - militantismul împotriva măsurilor „Cezarului” (statului) devenind, astfel, o opţiune pentru segmente notabile ale personalului clerical.

A fost un aspect care a jucat structural în gradul de succes al manipulărilor trollilor de promovare a misticismului distorsionat şi ideilor anarhice la firul ierbii din ultimii ani atât împotriva credibilităţii statului, cât şi a unor segmente ale ierarhiei BOR – fiind foarte relevant şi cu ocazia campaniilor electorale din 2024.

Un al doilea aspect al problematicii logistice ţine de dinamica resursei umane faţă de capacitatea efectivă de a se asigura poziţii în cadrul Bisericii şi faţă de evoluţiile demografice.

Ca şi în cazul învăţământului laic, învăţământul religios s-a dezvoltat semnificativ după 1989, fiind înfiinţate numeroase seminarii şi facultăţi de teologie.

Multor cursanţi nu le-a fost, însă, clar de la început numărul potenţial de parohii şi de poziţii în cadrul acestora după absolvire. Nu a fost clară nici nevoia pentru o parte a cursanţilor de a avea şi o profesie laică (şi de a urma o formă de învăţământ care să o faciliteze) - pentru asigurarea traiului, chiar dacă au fost şi sunt şi în continuare destule cazuri de absolvenţi care au profesii laice şi care urmează cursurile respective exclusiv pentru propria perfecţionare spirituală şi culturală, fără intenţia de a deveni preoţi.

Or, Biserica Ortodoxă Română are posibilităţi reduse structual de a asigura continuu un număr mare de posturi remunerate după absolvire.

Astfel, chiar dacă recuperarea religioasă de după căderea comunismului şi migrarea masivă de la rural spre urban din ultimii 30 de ani au facilitat, în primă fază, înfiinţarea unui număr mare de parohii noi, expansiunea pe baze demografice obişnuite s-a redus de ani de zile.

Faptul că multe parohii au fost divizate în 2 sau 3 parohii în ultimii 30 de ani sau au trebuit să primească preoţi suplimentari a făcut loc unei părţi a noilor absolvenţi, dar insuficient şi, oricum, cu costul măririi presiunii economice asupra preoţilor, inclusiv a celor pensionaţi. Problema a fost similară şi în ceea ce priveşte personalul non-clerical.

Gradual, un număr din ce în ce mai mare de tineri absolvenţi credincioşi au ajuns să asume tot felul de forme de slujire cvasivoluntară în biserici în speranţa înfiinţării sau eliberării unor poziţii la un moment dat, aspect concretizat doar pentru o mică parte dintre ei, cu frustrările aferente. De asemenea, creşterea volumului de absolvenţi a mărit inerent şi riscul de eşecuri pe partea de calitate, inclusiv la nivelul unora dintre poziţiile superioare din ţară, aspect speculat regulat de diverşi.

Având în vedere şi plecarea a peste 4,5 milioane de români din ţară şi afectarea suplimentară a multor parohii rurale de migrarea spre oraşe, numărul celor sub presiune de misionariat şi de tip economic a tot crescut, potenţând cele 4 implicaţii potenţiale descrise mai sus.

În fine, o a treia componentă a problematicii logistice ţine de creşterea numărului de lăcaşuri de cult şi alte clădiri din patrimoniul Bisericii.

După restricţiile din comunism, abordarea iniţială, de extindere cât mai mare a numărului de parohii şi lăcaşuri de cult, a fost una naturală şi a condus la o recuperare de viaţă religioasă. Dar tendinţa a fost păstrată în bună parte şi după ce nivelul de acoperire prin biserici a crescut, iar emigraţia implica deja din ce în ce mai multe mutări definitive în afara ţării.

Este un aspect care generează deja sarcini economice din ce în ce mai mari (cheltuieli de întreţinere, utilităţi etc). Scăderea demografică, migrarea rural-urban şi divizarea unor parohii adaugă la dificultate.

Deşi un număr în creştere de parohii (mai mult în zona urbană) au dobândit sau vor dobândi prin moştenire şi imobile de la credincioşi care pot genera venituri de ajutor pentru acoperirea costurilor lor totale, pe ansamblu, este un subiect care s-a complicat.

O abordare neadaptată ar putea duce în pasul doi la o relativizare a modului de folosire a unor locaşuri de cult, cu potenţiale repercusiuni importante pentru simbolica şi actualitatea forţei credinţei.

Nu degeaba, transfugul sovietic, Yuri Bezmenov, spunea că era un motiv de bucurie pentru serviciile secrete sovietice atunci când se mai cânta un concert rock în câte o catedrală în Vest.

Pe lângă implicaţiile potenţiale directe, cele de mai sus facilitează şi diferenţe şi nuanţe în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, dincolo de distincţia Biserică – instituţie la nivel naţional - şi Biserică – comunitate locală.

2. Problema gestionării fenomenului globalizării şi avansării societăţii tehnologizate de consum raportat la România.

Creştinismul ortodox este fundamental construit pe o vocaţie universală[vi] – oricine, indiferent de naţionalitate sau rasă trebuie tratat creştineşte şi are potenţialul de a se salva în final.

Deşi principiile sunt foarte clare şi abordările concentrate doar pe o naţiune sunt considerate erezii (ethno-filetism), abordarea unei părţi a personalului clerical în practică, în contextul schimbărilor globale actuale, este mai complicată.

În primul rând, credinţa ortodoxă tinde în mod natural să fie mai sceptică faţă de schimbările lumii, experienţa istorică făcând-o să vadă în acestea un risc de deviere de la adevărurile revelate. Deşi e necesar să-i vedem pe alţii creştineşte, putem, astfel, ceda mai rapid părerii că străinii – sau, mai recent – o parte din românii care au votat altfel - au deviat de la adevăratele valori (chiar dacă asta înseamnă că aplicăm judecata direct pe Pământ şi într-un mod, poate, foarte pripit). De asemenea, există un risc mai mare de a vedea dogmatic aspecte care nu ţin de substanţa mesajelor revelate.

În al doilea rând, interacţiunile cu străinătatea riscă să fie văzute cu suspiciune şi prin prisma istoriei cu multe suferinţe a statalităţii pe teritoriul României (statalitate sprijinită timp de secole de creştinismul ortodox). Faptul că bisericile ortodoxe sunt organizate, de regulă, la nivel naţional, autoritatea patriarhului de la Constantinopol nefiind una şi de tip administrativ (cum este cazul Papei în catolicism), ci doar spirituală, facilitează şi el poziţionări mai concentrate pe statul naţional decât pe vocaţia universalistă.

Or, globalizarea tinde să afecteze atât conceptul tradiţional de stat naţional (crescând interdependenţele dintre state), cât şi viaţa religioasă a unei ţări pentru că pune accentul pe confortul material, oferă informaţii cu privire la credinţele altor oameni, facilitează ideea de dezvoltare personală decuplat de divinitate şi amestecă în diferite grade populaţii cu credinţe diferite – aspecte ce pot relativiza în timp, în diverse grade, credinţa unora dintre membrii comunităţii.

Dezvoltările tehnologice şi de confort în general adaugă la efecte, multiplicând potenţialul de distragere şi scăzând nivelul mediu de răbdare şi de rezistenţă la efort, inclusiv raportat la exigenţele unor slujbe religioase sau ale unor ritualuri si cerinţe specifice, cum ar fi postul.

Majoritatea dimensiunilor actuale ale globalizării sunt, însă, inerente momentului actual de dezvoltare tehnologică, fără ca aceasta să le opună credinţei. De altfel, un proiect naţional nici nu mai poate fi susţinut în izolare şi nici prin întoarcerea în timp din punctul de vedere al organizării economiei sau al organizării democratice - pentru că ar intra în coliziune cu interese fundamentale ale României în lumea actuală.

Aşa cum nici un stat – nici măcar cele mai mari puteri de pe planetă – nu mai poate aborda relaţiile cu alte state interpretând dogmatic restrâns, nici bisericile autocefale nu mai pot sprijini statele din care fac parte şi nici pe ele însele fără un dialog în creştere şi răspunsuri la unele modificări ale lumii actuale.

Nu este vorba deloc de a renunţa la valorile specifice, ci de a proteja şi promova cu adevărat valorile esenţiale şi de a conserva profilul local într-un mod inteligent şi sustenabil.

De exemplu, este o diferenţă foarte mare între contracararea unor excese ideologice de la Bruxelles şi promovarea unui mesaj anti UE sau anti-NATO. Prima are multe argumente legitime şi poate ralia numeroase forţe din societate, pe când a doua subminează însăşi forţa şi prosperitatea României. Aceasta nu înseamnă că apartenenţa la o organizaţie internaţională sau alta nu ar putea fi dezbătută în viitor, dar alternativele vehiculate în prezent nu au un minim de argumente în spate care să ţină de interesul general.

Este, cred, necesar şi să fie explicate mult mai larg şi mizele tensionării geopolitice de după ocuparea Crimeei, precum şi forţele manipulatorii la lucru activate ulterior momentului respectiv şi accelerate în urma Sinodului pan-ortodox din Creta din 2016 şi, mai ales, a recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainiene din 2018 şi declanşării războiului din Ucraina din 2022.

Pare vizibil că, după ce Rusia a eşuat în 2014-2018 în manipularea cu totul a mai multor Biserici ortodoxe naţionale pentru a acţiona ca ansamblu în interesul ei, a trecut la activarea şi dezvoltarea accelerată a unor mişcări care să genereze divizare în interiorul bisericilor respective, precum şi între segmente cât mai mari de preoţi şi ierarhii bisericeşti dar şi statale din ţări NATO.

3. Aici ajungem la a treia problematică principală a momentului actual – aceea a gestionării războaielor culturale.

Este naiv să se creadă că Biserica Ortodoxă Română nu este în mod obişnuit ţinta unor măsuri din aria războaielor culturale care o vizează în mod special.

Aceasta nu înseamnă că orice s-ar spune negativ despre unii preoţi sau Biserică ar fi automat manifestarea vreunei manipulări şi că nu ar fi fost şi exemple obiective de comportamente regretabile.

Dar Bezmenov explica încă din 1984[vii] că religia din ţări percepute ca nealiniate URSS era de pe atunci privită de măsuri de subminare organizate pe 15-25 de ani pe trei axe – politizare, comercializare, distracţie.[viii] Poziţia Bisericii Ortodoxe Române în ceea ce priveşte ieşirea Bisericii ucrainiene de sub tutela celei ruseşti a ridicat la un alt nivel interesul Estic pentru manipulări de tipul respectiv.

S-a încercat şi se încearcă în continuare specularea oricărui aspect de genul descris în secţiunile de mai sus şi s-au propagat numeroase mesaje de fragilizare atât a unităţii Bisericii, cât şi de divizare cât mai mare a societăţii în ansamblu. Presiunea naturală spre un grad mai mare de descentralizare a contat şi ea.

Rezerva tradiţională a oricărei Biserici de a comunica a lăsat un câmp şi mai larg de acţiune la firul ierbii pentru tot felul de manipulări şi poziţionări. Noile tehnologii au şi permis propagarea mult mai largă şi ţintită a unor mesaje. Bancuri, imagini cu mesaj, diverse forme de artă, inclusiv filme de cinema şi spectacole de stand-up, orice formă de comunicare sau educare cu public mai larg – toate sunt de interes potenţial.

Desigur, mişcări de tip cultural nu au fost promovate doar dinspre Est. De exemplu, eşecul referendumului pentru familie din 2018 a stimulat unele exagerări contrare, neglijându-se atât numărul, totuşi, mare al celor care s-au exprimat atunci prin vot, cât şi faptul că unele segmente largi care nu s-au prezentat la vot nu erau deschise nici la poziţionări obligatorii care să nu mai reflecte propriile preferinţe.

Dar este de remarcat succesul cu care manipularea Estică a pus lupa şi a concentrat atenţia doar asupra exceselor din Vest (totodată, multiplicându-le artificial şi distorsionându-le dincolo de orice legătură logică cu cauzele problemelor României din prezent), făcând, totodată, practic, invizibil pentru mulţi români propriul ei rol.

Aşa au ajuns segmente destul de mari din societate să nu mai vadă, de exemplu, că nu din cauza exceselor unor mişcări LGBTQ dinspre Vest nu avem noi autostrăzi, educaţie bună, sănătate decentă, datorii mai mici, o clasă politică pe bază de meritocraţie sau o colectare decentă a TVA (şi nu una care să lase evazioniştilor peste 6,5 miliarde de euro anual), ci, mult mai probabil, din cauze de promovări prea largi pe criterii subiective, incompetenţă, corupţie, lipsă de transparenţă şi alte metehne similare, stimulate de decenii dinspre Est.

Chiar şi aşa, nu s-ar putea înţelege bine gradul de succes din ultimii ani al unor manipulări ale războaielor culturale din zona social media la nivelul unor categorii profesionale largi, dacă nu am avea în vedere şi:

(a) gestionarea pandemiei de către Comisia Europeană;

(b) ideologizarea din ce în ce mai mare a unor aspecte ale globalizării la nivel occidental în ultimii ani (în curs de curbare în prezent); şi

(c) poziţionarea României faţă de cele de mai sus şi gestionarea internă a sprijinului pentru Ucraina.

După cum menţionam la un punct mai sus, pentru numeroşi preoţi şi personal neclerical, gestionarea pandemiei a generat o dificultate mare atât de coerenţă spirituală, cât şi de trai economic la propriu.

România având mult mai puţini locuitori cu profesii care să permită lucrul la distanţă, faţă de ţările europene foarte dezvoltate, restricţiile impuse în pandemie au afectat disproporţionat şi un procent semnificativ mai mare din populaţia extinsă. E un aspect care a fost continuu speculat ulterior şi conectat la cel de mai sus.

Restricţiile excesive, impactul efectiv mult mai mare asupra unor categorii profesionale faţă de altele şi comunicarea slabă în aceste privinţe au făcut, astfel, ca poziţionarea României faţă de evoluţiile respective să pară lipsită de empatie pentru categorii întregi din cetăţenii proprii.

Pe fondul puternic sensibilizat de experienţa pandemiei, excesele ideologice ale globalizării din ultimii ani au adăugat la percepţia respectivă. Segmente în creştere de preoţi au perceput excesele ideologice respective dinspre Comisia Europeană ca îndreptându-se gradual spre interferenţe similare ca efect celor din pandemie. Mai mult decât atât, riscul a părut să vizeze modificări permanente, nu doar temporare. Propunerile ce implicau relativizarea sau chiar eliminarea terminologiei cu specific creştin din comunicarea publică (precum referirile la sărbători de iarnă, în loc de Crăciun, sintagma Părinte 1/Părinte 2, în loc de tată/mamă etc) au fost speculate intens în acest sens. Guverne succesive au gestionat şi aici foarte slab îngrijorările respective, neînţelegând bine nici ecoul puternic identitar al acestora la nivelul populaţiei.

Lipsa de transparenţă într-un grad aproape stupid cu privire la sprijinirea Ucrainei şi la motivaţia sprijinului respectiv[ix] nu au ajutat. Negocierea slabă cu Comisia Europeană şi politicile publice deficitare cu privire la compensaţiile pentru românii afectaţi de sprijinul respectiv - au facilitat şi ele manipulările în sensul că guvernanţii ar favoriza mai mult străinii decât românii.

Numeroasele măriri ale salariului minim şi pensiilor nu au mai avut efectul scontat de politicieni mediocri. Pentru segmentele care nu lucrau în regim salarial - doar au mărit artificial costul coşului zilnic. Pentru salariaţi şi pensionari, în mod ironic, acestea au propulsat abrupt în ultimii ani segmente notabile din populaţie de la nivelurile de bază ale piramidei lui Maslow la nivelul psihologic la care e mai importantă percepţia că eşti respectat şi ascultat, nevoile de bază fiind deja acoperite. Sensibilitatea la manipulări ce făceau apel la demnitate, respect etc şi frustrarea faţă de „sistem” au devenit mai mari, nu mai mici. Netransparenţa multor autorităţi faţă de o populaţie foarte susceptibilă la aparenţa de desconsiderare, precum şi deficitul de comunicare în biserici din motive de tradiţie au fost speculate de trolli zi şi noapte.

Lipsa de formare economică a făcut numeroşi români să şi creadă (eronat) că saltul economic realizat nu poate fi şi pierdut uşor şi că problemele noastre principale ar fi că suntem insultaţi „identitar” şi că politicienii actuali nu ştiu cum să discute demn cu străinii.

Deşi au identificat corect şi problemele mult „mai” reale/mari ale clasei politice actuale – incompetenţă şi lipsă de integritate larg răspândite  etc – numeroşi români nu au avut informaţiile şi explicaţiile pentru a se proteja de manipulările în sensul unei opţiuni şi mai proaste.

A declara suveranismul nu face România deloc mai suverană în modul în care şi-ar putea configura viitorul. A declara că România trebuie să fie demnă faţă de aliaţi nu o face mai respectată în lume.

A promova o economie agricolă şi de minerit nu va aduce înapoi în ţară milioanele de români plecaţi, ci le va mări numărul şi ar îngenunchea România.

A sugera că segmente largi din societate sunt deviante de la adevărata credinţă şi că alianţe considerate strategice de zeci de ţări europene sunt contrare interesului României, nu poate decât să alieneze şi să pună sub semnul întrebării modul şi bunele intenţii cu care credinţa ortodoxă este invocată de unii - şi asta nu doar din perspectiva a numeroşi români, ci, potenţial, chiar şi a statului.

În loc de o sprijinire reală a întăririi României, riscul ar fi de slăbire reciprocă structurală.

De altfel, politizarea clerului era încercată de sovietici în Vest încă din anii ’80 dintr-un motiv foarte simplu – aceasta împinge în sine spre secularizare şi duce aproape inerent în puţin timp (1-2 cicluri electorale) la pierderea “majorităţii” de percepţie favorabilă. Dacă forţele politice sprijinite au şi agende economice proaste pentru ţara respectivă, riscul de efecte negative este şi mai mare.

Este nevoie, astfel, de o identificare a modelului societal naţional care să fie cu adevărat în interesul României în prezent (şi cu distincţia permanentă între discuţii pe valori creştine şi politizare). Biserica Ortodoxă Română are resurse intelectuale de mare calitate pe care se poate sprijini în acest sens.

Cu caracter mai general, sunt necesare strategii proactive din partea Bisericii Ortodoxe Române, dar şi a statului, cu privire la toate problematicile de mai sus, inclusiv la nivelul seminariilor şi facultăţilor de teologie.

Pentru că problematicile menţionate deja se alimentează parţial între ele, este nevoie de o abordare, în bună parte, integrată. ***