Opinie Lucian Bondoc, managing Partner Bondoc&Asociaţii: Problema lu’ „Trăiască România” (sau Cum ar putea să fie facută România măreaţă dacă planul e contrar intereselor ei?)

În preajma zilei naţionale a României este şi mai vizibil decât în restul anului că marea majoritate a românilor îşi iubesc ţara.

„Trăiască România!” şi „La mulţi ani, România!” este, de altfel, pe buzele mai tuturor.

Dar este la fel de vizibil tot timpul anului (şi de mulţi ani) şi că sunt multe dovezi de acţiuni contrare interesului general prin ţară.

În plus, calitatea medie a clasei politice şi a guvernanţilor pare să fi mers înspre mai rău în ultimele cicluri electorale.

Aceasta deşi toţi candidaţii la diverse funcţii din ultimele zeci de ani - inclusiv la alegerile de anul acesta  - au fost campioni la proclamarea iubirii pentru România, respectului pentru popor şi credinţei în Dumnezeu.

O primă învăţătură de minte pentru noi toţi, românii, ar fi aceea că declaraţiile de patriotism nu înseamnă absolut nimic în sine şi că nu ar trebui evaluat niciun român, inclusiv vreun candidat la vreo funcţie publică, după cât spune că iubeşte România, poporul sau pe Dumnezeu.

O a doua învăţătură de minte ar fi aceea că se poate întotdeauna şi mai rău şi că mai toţi ne-am mai păcălit în trecut la vot. Adică nu are vreo bază raţională să presupunem că un candidat ar fi mai bun pentru România faţă de un altul doar pentru că nu a mai candidat în trecut sau pentru că ar recita mai frumos declaraţiile de iubire şi respect de tipul de mai sus şi nici să fim 100% convinşi că am identificat la un moment dat cel mai bun candidat pentru ţară dintre cei înscrişi într-o cursă electorală.

Cum să alegem, totuşi, un reprezentant pentru o funcţie publică? Concluzia logică a celor de mai sus ar fi că  - ce contează cel mai mult, de fapt, este dacă ce propune efectiv un candidat e bun pentru România şi dacă ce gândeşte e corect pentru ţară.

Desigur, contează şi dacă va şi face ce a spus, dar dacă însuşi planul e prost pentru România – partea a doua nu ar mai conta (ba chiar am putea ajunge să ne rugăm să nu-l implementeze).

Or, aici apare o problemă foarte importantă de avut în vedere - lumea actuală fiind complexă, nu mai este uşor să apreciem rapid dacă planul unui candidat pentru o funcţie publică e cu adevărat bun pentru România.

Astfel, până acum aproximativ 100 de ani, lumea era mult mai simplă şi era mult mai uşor de conştientizat dacă cineva minte, fură, e un fals profet, e un nepriceput etc. Adică, mai toată lumea avea informaţie suficientă pentru a aprecia corect dacă ce spunea cineva se potrivea, de regulă, cu ce făcea.

În prezent, însă, într-o lume în care în România sunt peste 4400 de meserii în Clasificarea Ocupaţiilor (COR), peste 600 de coduri CAEN, peste 85,000 de acte normative şi întrepătrunderi între 5 revoluţii industriale şi între dinamici economice, populaţionale, tehnologice, geopolitice, sociologice şi de comunicare cu interferenţe sau chiar origini globale – situaţia e foarte diferită.

Adică, dacă de la o „căruţă”, am construit o „flotă de maşini sofisticate”, aparenţa de corectitudine e importantă, dar ce ştie şi ce vrea să facă un „reprezentant” cu „flota de maşini” poate fi mult mai important în practică pentru o ţară, inclusiv pentru a aprecia moralitatea reprezentantului.

O abordare bazată pe percepţii în grabă şi pe informaţie redusă ne poate împinge să mergem pe varianta aparenţei de corectitudine/moralitate – dar corectitudinea reală nu mai poate fi ruptă în prezent de pricepere. De exemplu, cineva poate să nu fure un şurub în mod direct, dar dacă strică „flota de maşini” sau o loveşte de garduri ar „fura” tuturor pasagerilor însăşi posibilitatea unui viitor prosper.

Aceasta nu înseamnă că aparenţa de corectitudine a cuiva nu rămâne importantă. Dar la o ţară - fiind un ansamblu foarte complex - trebuie atenţie la ce idei şi propuneri de modificare se vehiculează pentru a aprecia dacă nu pot face mult rău, în loc de bine.

Pentru că în campania pentru alegerile prezidenţiale de anul acesta s-au vehiculat mai multe idei decât de obicei cu privire la schimbarea ţării, am exemplificat mai jos câteva dintre cele despre care cred că ar putea face foarte mult rău României sau care reflectă multă manipulare:

1. Unele mesaje au susţinut că dacă nu ar fi votat un anumit candidat, România ar alege războiul, pe când, dacă acesta ar fi votat, ar alege pacea.

Sunt mândru că sunt român, dar, dacă stăm să ne gândim puţin logic, este evident că SUA nu va face război sau pace cu Rusia (şi, eventual, cu China) în funcţie de vreun candidat la prezidenţiale din România şi că niciuna din ţările respective nu va aştepta după calităţile de negociator ale candidaţilor de pe la noi pentru aşa ceva

Este, însă, posibil, să se discute în 2025 sfere de influenţă modificate şi - dacă România „se cere” prosteşte singură să intre în altă sferă decât cea occidentală - să ni se îndeplinească o astfel de dorinţă, pe ideea că reconfigurarea unor sfere de influenţă tinde, în general, să ţină cont de situaţia „din teren”.

Legat de acest aspect, mai trebuie înţeles că România nici nu ar alege vreo „pace” ca atare doar pentru că ar cere formal pacea.

Dacă am rămâne în NATO ca membru obişnuit – ar trebui să ne pregătim militar în continuare şi să participăm la exerciţii şi operaţiuni NATO, tocmai pentru a descuraja conflicte şi contracara schimbări de sfere de influenţă care să ne privească, NATO fiind o alianţă militară în care mai sunt zeci de alte ţări, inclusiv Germania, Franţa, UK sau Italia.

Dac vrem pace, cumva, „în absolut”, am asuma o poziţie care nu ar mai fi compatibilă din punct de vedere logic cu apartenenţa la o alianţă militară. Nu am putea, astfel, rămâne mult timp în NATO cu mesajul că e bine acolo pentru a fi protejaţi, dar nimeni să nu se aştepte la ceva de la noi, că noi suntem oameni paşnici şi nu vom mişca un deget, militar, indiferent de ce se întâmplă raportat la Tratatul NATO.

Renunţarea la orice posibilitate de relevanţă geopolitică este fix ce cere Vladimir Putin Ucrainei (cu 3 ani de război în spate) – respectiv, să fie neutră şi necooptată de NATO sau UE. Or, ca să devenim o ţară neutră în zona geografică în care ne aflăm- nu ar fi suveranitate pentru noi, ci no man’s land - o ţară-balama între sfere de influenţă şi ocolită de mulţi investitori serioşi. Am fi, practic, ca un copil mic care îşi acoperă ochii şi crede că nu este văzut de nimeni.

Nu ar fi nicio negociere măreaţă, ci o poziţionare înainte de negocierea efectivă care ne-ar putea lua mult din posibilitatea reală de a influenţa locul nostru final în ce se va discuta. Practic, am negocia foarte prost şi prematur cu noi înşine.

Un astfel de statut ne-ar şi duce gradual economic spre nivelul Belarus şi am fi victimele unei concurenţe economice mult mai mari şi ale unui război hibrid intensificat şi mult diversificat pentru că am ieşi de sub umbrelele de protecţie ale UE şi NATO.

Asta în contextul în care suedezii şi finlandezii tocmai s-au alăturat NATO anul trecut.

2. Pe partea economică, planul aceluiaşi candidat care vehiculează aducerea păcii ar fi ca România să devină măreaţă prin agricultură (hrană) şi minerit (inclusiv aur) prin forţe proprii

Apropos de cele peste 4400 de meserii din România la care m-am referit mai sus, este clar că un astfel de plan a fost făcut de cineva care nu se pricepe deloc la politici publice sau care este de rea credinţă.

Seamănă mult cu planul Valev[i] (sovietic) din aprilie 1964 prin care se urmărea specializarea a 100.000km pătrati din România (şi bucăţi din Bulgaria şi Ucraina) pe agricultură. Gheorghe Gheorghiu Dej s-a opus atunci pentru că până şi comuniştii români stalinişti voiau o economie cu valoare adăugată cât mai mare pentru români.

Doar că mesajele actuale de pe internet vorbesc de un fel de plan Valev de două ori mai mare - pentru că acum ar trebui ca mai toţi românii să trăiască din agricultură (nu doar pe aproape jumătate din teritoriul ţării), mai puţin în zonele în care s-ar face minerit.

Planul Valev era depăşit şi în 1964. În prezent, agricultura reprezintă sub 4% din PIB-ul României, iar media UE este de aprox. 1,6% din PIB (şi asta incluzând şi partea de păduri şi de pescuit)[ii]. Este şi logic să fie aşa pentru că revoluţiile industriale au o valoare adăugată mai mare şi au redus ponderea agriculturii în economie. Aproximativ 26% din exporturile actuale ale României ţin de industria auto, de exemplu.

Când agricultura României era ramura economică principală, România era o ţară foarte săracă (şi aşa am şi redeveni foarte rapid dacă am încerca să implementăm ideea de mai sus).

Cu privire la minerit – personal sunt în favoarea folosirii rapide şi cu cap a resurselor pe care România le are, dar mineritul nu ar putea compensa decât o parte limitată din nevoile economice ale României chiar şi dacă ar reveni de mâine la nivelul din 1989. În plus, o dezvoltare de mine doar prin eforturi pur româneşti  – cum se vehiculează pe internet - este, pur şi simplu, nerealistă la vreo scară care să conteze în viitorul previzibil.

Legat de aur, conform site-ului BNR[iii], toată rezerva actuală de aur a României este de aproximativ 103.6 tone şi valorează aproximativ 8,4 miliarde euro în prezent. Sunt mulţi bani, dar reprezintă sub 3% din PIB-ul României din 2023.

Cel mai mare zăcământ de aur din România este estimat la aproximativ 314 tone (cam de 3 ori cât rezerva actuală a BNR), dar nu e clar dacă se poate recupera integral. Din nou – mulţi bani, dar ar fi până în 10% din PIB-ul României dintr-un singur an. În plus, România s-a împrumutat peste 180 de miliarde de euro în ultimii 34 de ani[iv] şi exploatarea unor astfel de zăcăminte ar dura cu totul decenii (adică, beneficiile ar veni doar gradual).

În concluzie cu privire la acest punct, agricultura şi mineritul sunt activităţi necesare României. Dar ele nu reprezintă activităţi principale decât în câteva ţări africane sărace şi nu pot reduce semnificativ îndatorarea.

Orice plan de ţară axat pe aceste activităţi ar trebui respins ca iresponsabil şi contrar intereselor României.

3. Unele mesaje au susţinut că mişcarea numită „suveranistă” de la noi ar avea binecuvântarea lui Donald Trump, ba chiar că acesta a generat-o.

Par mesaje tipice de trolli (inclusiv invocarea hazlie a unor amiciţii personale cu persoane care au sediul în clădirea Trump, precum şi anunţarea unor susţineri din zone marginale politic în SUA şi care nici nu s-au mai concretizat, în general).

Donald Trump nu are niciun interes să fie modificări în zonă care să slăbească influenţa SUA în favoarea Rusiei şi nu ar fi susţinut nici folosirea unei companii pe care a atacat-o de numeroase ori în SUA – Tik-Tok - pentru a sprijini unii candidaţi.

Dacă chiar dorea să susţină un candidat anume, era suficient să spună la un moment dat 2 secunde în faţa unei camere TV că îl vede favorabil.

De asemenea, ideea cu pacea cu orice preţ e total opusă aşteptării lui Trump ca fiecare stat membru NATO să-şi crească contribuţia la efortul general şi la propria pregătire (presupunând că am rămâne în NATO). Donald Trump nici nu îşi propune să ducă SUA înapoi în timp în epoca agrară, ci pe culmile tehnologiei.

Pare mult mai logic ca mesaje de tipul de mai sus să facă parte dintr-o mişcare de manipulare sprijinită de Rusia pentru a facilita ascensiunea în România a unui candidat favorabil acesteia (cu alte vederi geopolitice decât cele de până acum) până la venirea lui Trump oficial la putere, pentru a-l pune în faţa faptului împlinit şi a se argumenta că el e pentru respectarea dorinţei suverane a statelor etc.

Că o astfel de modificare ne-ar plasa prosteşte în no man’s land şi ne-ar exclude în mare parte din joc până să înceapă negocierile - am explicat mai sus. Riscul major pentru România este subliniat şi de cotidianul israelian Haaretz[v].

4. Negocierea cu demnitate cu UE, NATO şi străinii, în general

Au fost destule situaţii în care şi eu am simţit că România putea fi tratată mai bine pe plan internaţional sau că putea negocia mai bine. Cred că se pot face mult mai multe lucruri în acest sens.

Trebuie înţeles, însă, că o bună parte din cazurile respective de până acum au ţinut de faptul că au fost numiţi incompetenţi în tot felul de funcţii. Mai trebuie înţeles aici că, din cauza complexităţii lumii actuale, un candidat (mai ales candidaţi care nu arată pe nimeni credibil în jurul lor) nu pote rezolva mai nimic singur – multe negocieri implicând eforturi din partea a zeci de instituţii publice.

Alte czuri au ţinut de faptul că destui politicieni de la noi au dat vina pe Bruxelles pentru propria incompetenţă. Or, nu din cauza UE avem învăţământul foarte slab în medie, sau sănătatea slabă, sau un tratament arogant din partea unor funcţionari publici, sau infrastructuri amânate de zeci de ani, sau o evaziune pe TVA de peste 5 miliarde de euro anual.

Dacă nu rezolvăm acasă cele de mai sus, nu vom obţine mare lucru în plus, indiferent de tonul folosit. Nu funcţionează aşa ceva nici în negocierile zilnice cu caracter privat ale cuiva.

Nu are sens nici să credem că vom fi trataţi mai bine dacă vom ieşi din nişte organizaţii internaţionale, decât dacă am rămâne parte din ele. Sau că vom fi priviţi mai favorabil dacă rămânem membri, dar unii percepuţi ca ostili la vârf.

UE are clar probleme, inclusiv de excese ideologice. Ele trebuie contracarate cu argumente, inteligenţă şi fermitate, inclusiv prin veto, ori de câte ori e nevoie în interesul naţional.

Dar demnitatea nu trebuie deloc confundată cu vorbe goale de substanţă. De asemenea, nu trebuie nici ignorate beneficiile foarte mari ale apartenenţei la UE (care nu sunt doar directe, ci şi de cum eşti văzut de investitori) şi nici diferenţele dintre ţările din regiune similare ca mărime sau mai mici decât noi care nu sunt în UE şi cele care sunt. Faptul că emigraţia românilor priveşte Vestul, nu Estul, ar trebui să dea şi el de gândit.

5. Mesajele care vorbesc de implementarea unui model nou de guvernare în România: suveranism-distributism

Modelul respectiv îmi pare foarte riscant pentru România şi profund contrar interesului naţional real.

Cuvintele sună bine la prima vedere - mulţi români înţelegând prin suveranism ca am deveni mai puternici doar prin acest cuvânt şi că am putea şi face ce vrem, fără să ţinem cont de alţii, iar prin distributism că vom primi ceva de la alţii (români sau străini).

Dar ce ar însemna în practică? Mesajele devin mult mai vagi în această privinţă, înţelegându-se, însă, cel puţin următoarele:

(a) Nu s-a mai făcut niciunde în lume. Adică, am fi primii care am experimenta un aşa model deosebit.

(b) Pentru că România are foarte multă legislaţie armonizată cu cea a Uniunii Europene, un model semnificativ „mai” „suveranist” de atât din punct de vedere instituţional ar implica, logic, o ieşire din UE şi modificarea Constituţiei. După cum arată şi cazul UK (care avea mult mai multe atuuri decât noi), ar fi ceva foarte riscant pentru noi.

În orice caz, nu am putea face doar ce vrem nici după, că nu am mai avea banii cu care ne-am obişnuit, dar asta am vedea efectiv prea târziu. Cel mai cunoscut caz de „suveranism” în grad ridicat - la lucru – pentru o ţară apropiată ca populaţie ar fi Coreea de Nord, dar aceasta îşi ţine cetăţenii în ţară cu forţa.

Nu trebuie uitat nici că până să intrăm în UE, România a băltit şi s-a furat în mare parte prin chiar elitele de facto proprii. Abia în 2002 – după 13 ani, am ajuns la PIB-ul din 1989, asta în timp ce mai toate ţările din jur se distanţaseră în ritm rapid. Noi am recuperat fiind în UE, nu în afara ei, iar majoritatea problemelor obiective pe care le avem îşi au originea în gestionarea pur românească din primii ani de după Revoluţie.

(c) Dacă rămânem în UE, „suveranismul” respectiv nu ar fi ceva prea diferit de situaţia actuală a României. Polonia şi, parţial, Ungaria ne şi oferă exemple cam de ce se poate face în plus sau diferit de ce am făcut deja. Ar fi progrese faţă de noi pe unele linii, dar nimic major, de genul sugerat de mesajele de pe internet respective (care par să implice mai degrabă o ieşire din UE).

(d) Suveranism-distributismul s-ar susţine economic prin modelul axat pe agricultură şi minerit. Am văzut mai sus că un astfel de model nu ar putea susţine, de fapt, niciun nivel de trai cât de cât apropiat de cel actual (aşa cu probleme cum e el). Abordări prea diferite de politicile UE ar afecta şi posibilitatea atragerii celor aproximativ 70 de miliarde de euro alocate României pentru următorii ani, majoritatea fondurilor respective fiind condiţionate de respectarea unor reguli, inclusiv democratice.

În concluzie, România şi UE au probleme reale şi la care trebuie să se lucreze. De asemenea, alegerile care urmează nu oferă opţiuni foarte bune.

Dar ideile din mesajele de mai sus nu doar că nu oferă vreo soluţie şi nici nu întăresc suveranitatea noastră, dar par făcute special pentru a destabiliza şi slăbi România.

Dacă ne uităm la reacţia multor investitori deja, la ce spun multe articole din presa internaţională[vi] despre subiect etc – este clară îngrijorarea şi a altora, şi nu pentru că am deveni noi „mai” „suveranişti”, ci, dimpotrivă, pentru că am intra singuri, la vârf, în sfera de influenţă estică, înainte de negocierile propriu-zise.

E util şi de observat ce emisiuni TV susţin mesajele de mai sus şi ce personaje apar pe acolo pentru ca românii care chiar ţin la România să-şi pună mari semne de întrebare, inclusiv cu privire la ce fel de curăţenie morală ar fi promovată, într-adevăr, după alegeri, dacă ar câştiga astfel de idei.

În orice caz, simpla superficialitate cu care se propun abordări ce implică schimbări sistemice şi care e evident că nu au fost gândite detaliat în spate ar trebui respinsă ca iresponsabilă sau de rea credinţă.

Un stat nu trebuie să excludă nicio opţiune când e vorba de interesul general şi, personal, cred că e nevoie de o întărire puternică a statului la noi. Dar suferim prea extins în prezent de problema lu’ „Trăiască România”, fără acces la informaţie de calitate şi expuşi la manipulări.

Or, o ţară nu poate deveni măreaţă cu un plan profund contrar intereselor sale.

Excesele culturale ale UE trebuie contracarate, dar nu înlocuite cu excesele culturale ale altor forţe externe care vor slăbirea României