ZF 24

Opinie PwC România: O decizie mult aşteptată a CJUE clarifică încă o dată controversa sediilor fixe pentru TVA: Cine şi unde plăteşte taxa

Opinie PwC România: O decizie mult aşteptată a CJUE...
19.06.2024, 14:02 159

O decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) aduce clarificări esenţiale cu privire la controversata problematică a sediilor fixe pentru TVA. Această speţă este des întâlnită în special în statele din Europa Centrală şi de Est (i.e. Polonia, România), dar şi în altele, precum Belgia sau Olanda, având în vedere importanţa transfrontalieră cu implicaţii importante din perspectiva TVA, deoarece modifică regulile jocului privind locul une se plăteşte TVA, respectiv persoana obligată să plătească taxa.

Având în vedere definiţia destul de generală dată de legislaţia europeană conceptului de sediu fix, cât şi jurisprudenţa CJUE, care nu a definit clar criteriile pentru a se decide în sensul existenţei unui sediu fix în cazurile soluţionate până acum, problema sediilor fixe a generat controverse în cadrul inspecţiilor fiscale, ducând la incertitudine şi obligaţii suplimentare de TVA pentru companii.

În această cauză, incă de la publicarea Opiniei Avocatului General, a fost subliniat faptul că această solicitare este deja a cincea dintr-o serie de cereri adresate CJUE începând cu anul 2018, cu scopul de a clarifica criteriile pentru determinarea sediului fix în materie de TVA, doua dintre acestea fiind adresate de instanţe din România.

Situaţia de fapt în cauza Adient

Decizia CJUE a fost emisă în data de 13 iunie 2024, în cauza Adient C‑533/22. Astfel, societatea Adient Automotive România SRL a încheiat un contract de prestări servicii de procesare a componentelor de tapiţerie pentru scaune, cât şi servicii auxiliare, cu societatea-mamă Adient Germania. Serviciile auxiliare prestate de Adient România includ recepţia, depozitarea, inspecţia şi gestionarea materiilor prime şi în depozitarea produselor finite. În cadrul întregului proces de prelucrare, Adient Germania rămâne proprietarul materiilor prime, al produselor semifabricate şi al produselor finite pe întregul proces de prelucrare.

De asemenea, Adient Germania are un cod de înregistrare în scop de TVA în România, care este utilizat pentru raportarea achiziţiilor sale de bunuri în România, cât şi pentru livrările de produse finite efectuate către clienţi. Pentru serviciile care îi sunt prestate de Adient România, Adient Germania a utilizat codul său german de identificare în scopuri de TVA.

În cadrul controlului fiscal, organele fiscale din România au considerat că beneficiarul prestărilor de servicii efectuate de Adient România era sediul fix al Adient Germania situat în România, care ar fi constituit din două puncte de lucru ale Adient România din Piteşti şi în Ploieşti (România). În acelaşi timp, autorităţile fiscale au procedat la înregistrarea din oficiu a sediului fix al Adient Germania.

Care a fost decizia şi argumentaţia CJUE?

Prin răspunsul redactat la cele 8 întrebări adresate de instanţa din România, CJUE aduce o serie de clarificări esentiale în ceea ce priveşte criteriile care permit calificarea unei entităţi drept sediu fix în lumina legislaţiei europene. Astfel, prin această hotărâre CJUE statuează tranşant asupra a cel puţin 4 aspecte esentiale pentru existenţa unui sediu fix, în circumstanţe precum cele analizate în cauză.

Astfel, în primul rând, CJUE a arătat că existenţa unui sediu fix nu poate fi dedusă din simpla afiliere a societăţilor la acelaşi grup comercial (ie. entitate mamă - filială) şi nici din împrejurarea că aceste două societăţi sunt legate între ele din punct de vedere juridic printr-un contract care stabileşte condiţiile în care se efectuează prestările de servicii asigurate de una în beneficiul exclusiv al celeilalte. Aşadar, CJUE arată că, prestarea de servicii în regim de exclusivitate de o subsidiară către societatea-mamă nu are drept efect considerarea că resursele prestatorului (Adient România) devin cele ale clientului său (Adient Germania), cu excepţia cazului în care se demonstrează că respectivul prestator nu rămâne responsabil pentru resursele proprii şi nu îşi furnizează prestaţiile pe riscul propriu. În cazul Adient, în concordanţă cu opinia avocatului General Kokott, CJUE a considerat că prestatorul acţionează în nume propriu şi în interesul economic propriu în calitate de prestator de servicii independent şi nu în calitate de parte deţinută de cealaltă parte la contract.

În al doilea rând, CJUE a subliniat că, deşi orice sediu fix prezintă caracteristica comună de a fi constituit dintr‑o structură care prezintă un grad suficient de permanenţă şi o aptitudine de realizare autonomă a activităţii sale, este necesar să se distingă cum funcţiile încredinţate acestei structuri constau în a primi sau a furniza servicii. După cum arată CJUE, atunci când persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri într‑un stat membru nu dispune în acest stat membru decât de un sediu fix beneficiar al prestărilor de servicii, împrejurarea că respectivul sediu participă la livrările de bunuri realizate de această persoană impozabilă în statul membru menţionat nu poate avea incidenţă asupra determinării persoanei obligate la plata TVA‑ului pentru operaţiunile amintite. Sediul fix care trebuie luat în considerare este cel care furnizează serviciile a căror prestare o asigură (sediul fix activ), iar nu cel care utilizează serviciile care îi sunt furnizate (sediul fix pasiv).

În al treilea rând, CJUE evidenţiază încă o dată că resursele tehnice şi umane utilizate pentru nevoile sediului fix trebuie să fie diferite de resursele utilizate de prestator pentru realizarea serviciilor. Aşadar, dacă prestarea serviciilor este efectuată prin intermediul aceloraşi resurse considerate ca generând şi sediul fix al nerezidentului ar însemna că “prestatorul” şi „clientul/beneficiarul” ar fi identici, iar într-o asemenea situaţie nu ne-am mai afla în prezenţa unei operaţiuni taxabile ci ar exista o operaţiune internă netaxabilă în cadrul unei întreprinderi.

Nu în ultimul rând, CJUE îşi menţine poziţia constant exprimată şi în deciziile anterioare respectiv că activităţi precum: primirea comenzilor adresate de la clienţi, calcularea necesităţilor de materii prime şi de materiale, asigurarea depozitării şi transportului materiilor prime şi al produselor finite, organizarea livrării produselor finite, asigurarea controlului calităţii, participarea la organizarea şi efectuarea inventarului, asigurarea comunicării cu clienţii şi cu furnizorii, constituie activităţi cu caracter pregătitor sau auxiliar necesare îndeplinirii activităţii întreprinderii care nu pot permite caracterizarea unui sediu fix.

Care este impactul asupra companiilor care acţionează în calitate de procesatori în relaţia cu companii nerezidente?

Decizia CJUE este una de referinţă în clarificarea distincţiei dintre sediul fix activ şi sediul fix pasiv, stabilind cu claritate că sediul fix care trebuie luat în considerare este cel care furnizează serviciile a căror prestare o asigură, iar nu cel care utilizează serviciile care îi sunt furnizate. Astfel, aduce mai multă claritate şi stabilitate în aplicarea regulilor TVA la nivel european. Interpretarea dată de CJUE în această hotărâre este favorabilă pentru companiile de procesare care operează în relaţie cu beneficiari afiliaţi şi nu numai, stabiliţi în alte state membre ale UE. În ultima perioadă, grupurile de societăţi implicate în astfel de operaţiuni au fost afectate de interpretările contrare ale legislaţiei europene privind sediul fix. Aceste interpretări au dus nu numai la impunerea unor sume suplimentare de TVA într-un cuantum semnificativ, dar au generat şi multe alte neclarităţi procedurale. Acestea includ înregistrarea din oficiu a unei societăţi nerezidente fără o rezoluţie finală cu privire la interpretarea legislaţiei în privinţa sediului fix, precum şi blocarea sumelor de TVA solicitate la rambursare de către entităţile nerezidente înregistrate ca sedii fixe, împiedicând astfel derularea normală a activităţilor economice ale acestora.

Decizia CJUE oferă acum o interpretare clară pentru companii şi autorităţi fiscale, reducând riscurile şi incertitudinile legate de impozitarea TVA şi contribuind la un mediu de afaceri mai predictibil şi stabil în cadrul Uniunii Europene.

Ana-Maria Iordache - Partener D&B David şi Baias

Inge Abdulcair - Director PwC România