Anunţul guvernatorului BNR privind intrarea într-un „ciclu de reducere a dobânzii de politică monetară“ a luat pe toată lumea prin surprindere, iar explicaţiile oficiale cred că prezintă doar parţial motivaţia unei astfel de decizii. Rapoartele recente ale băncilor arătau că marea majoritate a analiştilor vedeau rata neschimbată în cursul lui 2013. La prima vedere, un consens justificat, având în vedere şansele foarte mici ca inflaţia de sfârşit de an să se încadreze în ţinta pe acest an. Ceea ce se uită însă este faptul că, de o bună bucată de vreme, deciziile de politică monetară se iau cu cel puţin un ochi privind la perspectiva evoluţiei cursului de schimb.
Instabilitatea politică accentuată din 2012 a făcut BNR-ul să întrerupă procesul de scădere a dobânzii de politică monetară pentru a proteja moneda naţională, care s-a aflat sub presiune în această perioadă. Dar iată că, acum, întregul tablou este schimbat. La nivel politic avem o calmare semnificativă a apelor, echilibrele macro sunt apărate de noul guvern, există intenţia oficială de a continua acordul cu FMI, titlurile de stat româneşti sunt incluse în indici internaţionali, consecinţa fiind un apetit în creştere semnificativă pentru activele româneşti, cu ignorarea totală a faptului că cei de la S&P continuă să doarmă având în braţe rating-ul „junk“ (nerecomandat investiţiilor) acordat României. Consecinţa interesului pentru titlurile de stat româneşti a fost scăderea dobânzilor şi creşterea maturităţilor la care se finanţează statul român, în paralel cu creşterea presiunilor în direcţia aprecierii monedei naţionale. Aceste evoluţii au înlăturat o mare parte din îngrijorările BNR legate de curs, cursul fiind de facto cel mai relevant mecanism de influenţare a anticipaţiilor inflaţioniste, de fapt, mult mai relevant decât dobânda de politică monetară în sine. Însă, chiar şi în aceste condiţii, probabil că BNR ar fi ezitat înainte de a lua o decizie de scădere a dobânzii, ca să nu mai vorbim de improbabilitatea totală a unui anunţ cu bătaie lungă legat de intrarea într-un ciclu de scădere a dobânzii. Care a fost imboldul final ce a produs acest efect?
Cred că imboldul final a fost dat de anunţul guvernatorului Băncii Centrale Europene (BCE) privind scăderea dobânzii de politică monetară cu 0,25%, în condiţiile în care unii membri ai consiliului de administraţie au luat în discuţie inclusiv posibilitatea scăderii cu 0,50%. Mai mult, în perspectivă, se vorbeşte inclusiv despre varianta unei dobânzi nominal negative, care ar penaliza băncile pentru depunerile făcute la BCE.
Din punctul de vedere al BNR, acest anunţ a avut două consecinţe majore: una de principiu şi una practică. BNR a împărtăşit până acum ortodoxia şi conservatorismul BCE în ceea ce priveşte rolul unic de garant al ţinerii inflaţiei sub control, rol pe care o bancă centrală trebuie să şi-l asume. Decizia BCE pare să sugereze faptul că, în sfârşit, aceasta înţelege că, în condiţiile economice actuale, o bancă centrală trebuie să îşi asume responsabilităţi şi în direcţia sprijinirii relansării economice. BNR pare să îşi regândească şi ea strategia.
În al doilea rând, creşterea diferenţialului de dobândă între euro şi leu ar face ca presiunile în direcţia aprecierii leului să crească şi mai mult, ameninţând competitivitatea economiei şi păstrarea deficitelor externe la un nivel scăzut. Aceasta explică şi de ce BNR a făcut pentru prima dată un anunţ în avans care privea decizia următoarei şedinţe de politică monetară, tocmai pentru a încerca să tempereze impactul pe care aşteptările privind păstrarea unei dobânzi ridicate ar fi avut-o asupra leului, în sensul unei aprecieri excesive prin atragerea de noi fluxuri speculative externe.
Şi cum rămâne atunci cu ţintirea inflaţiei? Trebuie spus că, în momentul de faţă, la nivel internaţional, se ridică din ce în ce mai multe întrebări privind oportunitatea utilizării de către băncile centrale a unui regim de ţintire a inflaţiei în condiţiile recesiunii economice cu care se confruntă majoritatea ţărilor dezvoltate. Mai mult chiar, se consideră că o inflaţie de 4-5% ar trebui să fie tolerată de băncile centrale atât timp cât aceasta ar asigura reluarea creşterii economice. Desigur, nu au fost anunţate de către băncile centrale renunţări explicite la regimul oficial de ţintire a inflaţiei, dar abordările practice pe care le au unele dintre ele sugerează cel puţin o schimbare de priorităţi.
Şi totuşi, promisiunea BNR de a scădea dobânzile este o promisiune condiţionată. Oficial condiţionată de rezultatele din agricultură şi de mersul economiei. Însă cred că este vorba de mai mult decât atât. Să nu uităm că semnarea unui nou acord cu FMI-ul încă se joacă, iar eşuarea celui existent sau inexistenţa unuia nou ar face să crească profilul de risc al României. De asemenea, istoria relativ recentă ne arată că, odată cu scăderea presiunilor economice, apetitul de reformă la nivel politic scade. Având în vedere toate acestea, este clar de ce BNR-ul doreşte să îşi păstreze un spaţiu de manevră.
Ca susţinător de ceva timp al relaxării politicii monetare în contextul unei politici fiscale deja restrictive, nu pot decât să salut anunţul făcut de guvernatorul BNR, iar în condiţiile amânării, pe bună dreptate, sine die a aderării la zona euro, nu pot decât să sper că scăderea dobânzilor în lei va fi primul pas în direcţia de-euroizării economiei, un proces altminteri dificil şi de durată.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
