Percepţia externă de risc a revenit la nivelurile din urmă cu şase ani. Oglinda CDS-urilor arată că am ieşit din criză, pieţele încetând să privească România drept un plasament cu grad ridicat de risc

Îmbunătăţirea treptată a percepţiei de risc devenise vizibilă pe parcursul ultimilor doi ani la nivelul costurilor la care România se împrumuta de pe piaţa internaţională de capital.

Dacă în 2011 Ministerul Finanţelor era nevoit să-şi asume plata unui cupon de 5,25% pe an la o emisiune de euroobli­gaţiuni pe cinci ani, luna trecută dobânda pentru o serie de eurobonduri pe 10 ani coborâse la 3,625% pe an. De asemenea, în cazul împrumuturilor în dolari România reuşea în 2012 să plaseze bonduri pe zece ani pe piaţa americană cu un cupon de 6,75% pe an, pentru ca anul acesta cuponul să scadă la 4,875%. Nu în ultimul rând, Ministerul Finanţelor a reuşit anul acesta să emită în premieră obligaţiuni în dolari cu scadenţa la 30 de ani, pentru un cupon de 6,125%.

CDS-urile (credit default swap) au devenit pe perioada crizei cel mai vizibil indicator al capacităţii unei ţări de a se finanţa de pe pieţele de capital, semnalizând evoluţia sentimentului investitorilor, respectiv a gradului de neîncredere într-un anumit emitent.

Practic, CDS-urile funcţionau ca bază de calcul pentru costul finanţării de pe piaţă. Indicatorul a devenit însă în unele perioade destul de controversat din cauza caracterului speculativ al unora dintre tranzacţiile cu CDS-uri, ajungându-se la „îngroşarea“ riscului privind capacitatea României de a-şi plăti datoriile.

Aşa se face că în februarie - martie 2009 costul asigurării contra riscului de default al României sărise în aer la circa 700 de puncte de bază (7 puncte procentuale), ceea ce semnaliza practic imposibilitatea ieşirii pe piaţă pentru atragerea de finanţări de la investitori privaţi. România era privită drept unul dintre cei mai riscanţi emitenţi din regiune, în principal din cauza stocului de datorie externă pe termen scurt de circa 20 de miliarde de euro.

În acel context a fost luată decizia contractării uriaşului împrumut de aproape 20 de miliarde de euro de la FMI, Comisia Europeană şi Banca Mondială. Efectul a fost vizibil la nivelul cotaţiilor CDS-urilor care s-au înjumătăţit în numai câteva luni.

Mai departe, deşi România a intrat într-un şir de două acorduri stand-by succesive cu FMI, CDS-urile au continuat să înregistreze oscilaţii puternice nu atât în corelaţie cu situaţia echilibrelor macroeconomice interne, cât în legătură cu sentimentul la nivel internaţional şi marile spaime privind o eventuală ieşire a Greciei din zona euro sau dezlănţuirea unui haos financiar internaţional.

După acalmia relativă din a doua parte a lui 2009, când CDS-urile coborâseră şi la 200 de puncte de bază, în 2010 percepţia s-a înrăutăţit din nou, costul asigurării contra riscului de default sărind spre 400 de puncte. A fost anul în care autorităţile au luat controversata decizie de a majora TVA la 24%, considerată responsabilă pentru prelungirea perioadei de recesiune şi colapsul multor companii.

În 2011 România se obişnuise cu CDS-uri de 300 de puncte şi mai mult, revenind pe piaţa internaţională de capital pentru a se finanţa şi de la investitorii privaţi, nu numai de la organismele financiare internaţionale. Apoi începutul lui 2012 a adus noi tensiuni pe fondul agravării problemelor din zona euro, CDS-urile României sărind şi la 460 de puncte cu toate că situaţia economică internă nu semnala niciun pericol pentru finanţatorii externi. Încă un val de în­răutăţire a per­cep­ţiilor a venit în vara lui 2012, care aducea o nouă scumpire a costului finanţării de pe pieţe.

Lucrurile au început să se schimbe din toamna lui 2012, evoluţia CDS-urilor intrând pe o direcţie descendentă şi îndreptându-se hotărât spre pragul de 200 de puncte de bază. În urmă cu un an acest prag a fost spart, România fiind privită cu încredere de un număr din ce în ce mai mare de investitori străini şi cu profiluri mai diverse. Paradoxal, agenţiile de rating au asimilat mult mai greu această îmbunătăţire a percepţiei de risc, fiind de aşteptat ca de-abia luna aceasta analiştii de la Standard&Poor’s să se hotărască să reincludă România în grupa ţărilor cu calificative din gama investment grade (risc scăzut pentru investiţii).

În aprilie 2014 cotaţiile CDS-urilor au intrat şi mai jos de 170 de puncte, pentru ca în ultimele zile să se aşeze pe pragul de 150 de puncte.

În comparaţie cu Ungaria şi Polonia, România a înregistrat în perioada crizei cele mai dure fluctuaţii ale CDS-urilor. Percepţia privind Ungaria s-a agravat de-abia în a doua parte a crizei, CDS-urile pentru ţara vecină sărind de 600 de puncte bază de-abia în 2012. În ultima vreme îmbunătăţirea sentimentului investitorilor străini privind întreaga regiune a Europei Centrale şi de Est s-a răsfrânt şi asupra Ungariei, CDS-urile coborând la circa 200 de puncte.

Polonia - povestea de succes a regiunii, care a reuşit să traverseze criza fără a intra în recesiune, a resimţit costul crizei mai ales în perioada 2011 - 2012, când spectrul destră­mării zonei euro ameninţa să antrenze o furtună financiară globală cu deznodământ incert. Totuşi, CDS-urile pentru polonezi nu s-au dus mai departe de 300 de puncte de bază, investitorii arătând un grad mare de încredere în managementul economic şi financiar al ţării.

Din toamna lui 2012 CDS-urile Poloniei au intrat sub pragul de 100 de puncte, în prezent situându-se la circa 70 de puncte în condiţiile în care Varşovia se bazează în mare măsură pe resursele de finanţare internă, inclusiv de la populaţie prin vânzarea de titluri de stat dedicate.