Există un reflex natural şi de apreciat în spaţiul european: acela să fii pro-european şi pro-atlantic. Vorbim aici, în fond, despre o identitate, nu doar despre un calcul politic. România nu face excepţie şi este foarte bine să ştim cine suntem şi care ne sunt ancorele. Totuşi, acest reflex, de unul singur, nu mai este suficient astăzi. Într-o lume în care regulile comerţului global se rescriu simultan pe mai multe continente, a fi un aliat european loial şi un partener atlantic solid nu exclude, ci presupune să fii, înainte de toate, pro-român de o manieră mult mai inteligentă şi sofisticată decât până acum.
Ce înseamnă acest lucru în practică? Înseamnă, de exemplu, să înţelegi valurile strategice pe care le generează Bruxelles-ul prin noile acorduri comerciale, prin redesenarea lanţurilor de aprovizionare şi prin extinderea exporturilor şi să te poziţionezi activ pentru a le transforma într-un avantaj naţional. Înseamnă să nu mai aştepţi efectele deciziilor luate altundeva, ci să construieşti, deliberat, pe baza unui plan, capacitatea de a folosi acel val în interes propriu. Această logică beneficiază acum de un context geopolitic extrem de favorabil.
Într-o lume în care comerţul nu mai este doar despre tarife şi exporturi, ci despre putere, influenţă şi securitate economică, Uniunea Europeană a început să-şi regândească strategia globală. Comerţul devine un instrument de politică externă, comparabil ca importanţă cu dimensiunea de securitate. Anii 2024-2025 marchează o accelerare clară: Bruxelles-ul nu mai negociază doar acorduri comerciale, ci poziţionarea şi influenţa Europei într-o lume fragmentată, tensionată şi din ce în ce mai competitivă. Pe fondul incertitudinii generate de revenirea reflexelor protecţioniste în SUA şi al presiunilor sistemice venite dinspre China, Uniunea Europeană a ales să răspundă nu prin retragere, ci prin expansiune strategică. Rezultatul? Două direcţii majore care redesenează harta economică a Europei: filiera latină şi pivotul către secolul asiatic. Pentru România, această mutare nu este un detaliu tehnic de ignorat. Este, îndrăznesc să o spun, o oportunitate istorică.
Filiera latină: revenirea Europei în Atlanticul de Sud
În mod poate contraintuitiv, una dintre cele mai dinamice direcţii ale politicii comerciale europene recente nu este Asia, ci America Latină. Uniunea Europeană a redescoperit, într-un moment de criză globală, valoarea unui spaţiu relativ stabil, bogat în resurse şi, mai ales, compatibil cultural şi politic.
Primul semnal concret a fost acordul actualizat cu Chile, intrat în vigoare în 2025, un acord care merge dincolo de comerţul tradiţional şi vizează accesul la materii prime critice, precum litiul, esenţiale pentru tranziţia verde. Al doilea pas, mult mai ambiţios, este actualizarea acordului cu Mexicul, unde negocierile au fost finalizate în 2025 şi totul este pregătit pentru adoptare. Mexicul nu este doar o piaţă, ci şi o punte strategică între Europa şi America de Nord, într-un context în care relaţia transatlantică devine tot mai volatilă.
Piesa centrală rămâne însă Mercosur, acordul cu Brazilia, Argentina, Paraguay şi Uruguay, în legătură cu care s-a ajuns la un acord politic în 2024 şi, după turbulenţele politice de la final de 2025 şi început de 2026, a urmat recent şi semnarea. Acordul urmează să intre în aplicare provizorie din mai 2026, ceea ce confirmă clar mutarea centrului de greutate al Europei către Atlanticul de Sud.
Această „filieră latină” nu este doar despre diversificare comercială. Ea priveşte securizarea lanţurilor de aprovizionare, acces la resurse şi reconstrucţia unei zone de influenţă economică într-un spaţiu în care China a avansat agresiv în ultimul deceniu. În contrast, relaţia cu regiunea Caraibelor rămâne mai degrabă stabilă decât dinamică, fără upgrade-uri majore recente, ceea ce subliniază selectivitatea noii strategii europene.
Secolul asiatic: ajustare întârziată, dar accelerată
Dacă relaţia cu America Latină poate fi citită în cheie de revenire strategică a Europei, legătura cu spaţiul Indo-Pacific descrie recuperarea unei întârzieri. În ultimii doi ani, UE a relansat aproape simultan mai multe fronturi comerciale în Indo-Pacific, semn că Bruxelles-ul a înţeles că viitorul economic global se decide în această regiune.
Un exemplu emblematic este acordul cu Noua Zeelandă, intrat în vigoare în 2024, considerat un standard de referinţă pentru integrarea criteriilor de sustenabilitate şi climă în politica comercială europeană, cu mecanisme de sancţionare. În aceeaşi logică, acordul digital cu Singapore, semnat în 2025, marchează trecerea către o nouă generaţie de acorduri comerciale, axate nu pe tarife, ci pe date, fluxuri digitale şi regulile economiei viitorului. Acordul cu Australia, finalizat în martie 2026, prevede eliminarea tarifelor pentru aproximativ 99% din exporturile UE şi consolidează prezenţa economică europeană în Indo-Pacific.
În paralel, UE a relansat negocierile cu Filipine, Malaezia şi Thailanda, reconstruind treptat prezenţa europeană în ASEAN. Cel mai important rezultat concret este însă finalizarea negocierilor cu Indonezia în 2025, o economie-cheie, cu resurse strategice şi un rol central în arhitectura Indo-Pacificului. În acelaşi timp, Uniunea Europeană a deschis un nou front strategic în Golf, lansând negocieri comerciale cu Emiratele Arabe Unite, într-o mişcare care leagă comerţul de energie, hidrogen şi securitate economică.
Relaţiile cu Japonia şi Vietnam rămân piloni deja existenţi şi consolidaţi, în timp ce dosarul India, finalizat în ianuarie 2026, marchează ambiţia Europei de a avea un partener sistemic în contrapondere la China. Toate aceste mişcări au un numitor comun: Europa nu mai vrea să fie doar un actor regional. Vrea să fie un actor global relevant în secolul asiatic şi să nu mai fie prinsă în offside de transformările globale.
Africa: pragmatism selectiv
În Africa, strategia europeană este mai puţin spectaculoasă, dar nu mai puţin relevantă. Acordul cu Kenya, intrat în vigoare în 2024, este un exemplu clar al unui nou model: acces comercial combinat cu standarde stricte de mediu şi muncă. În rest, UE avansează mai degrabă incremental (negocieri cu Angola, consolidarea acordurilor existente în Africa de Vest), fără salturi spectaculoase, dar cu o prezenţă constantă. Această abordare reflectă o realitate simplă: Africa este esenţială pe termen lung, dar mai dificil de integrat rapid în arhitectura comercială europeană.
România: nou pilon, nu vechi pion
În acest context global atât de dinamic, companiile româneşti vor fi fie la masă, participând activ la definirea şi valorificarea noilor fluxuri, fie pe masă, suportând pasiv consecinţele deciziilor altora. Alegerea le aparţine. Pentru prea mult timp, Bucureştiul a privit politica comercială europeană ca pe un proces distant, tehnic, în care statele membre majore joacă rolul principal, iar restul statelor acceptă consecinţele. Această paradigmă nu mai este sustenabilă, nu doar pentru că ne dorim un nou stat în lumea în care se schimbă, ci şi pentru că am văzut, în cazul acordului Mercosur, că dacă nu ne facem temele, consecinţele politice ne pot exploda în faţă.
România are astăzi şansa de a deveni un pilon al noii proiecţii comerciale europene, nu doar un simplu pion în arhitectura existentă. Portul Constanţa poate deveni o poartă majoră pentru fluxurile comerciale către şi dinspre Asia şi Orientul Mijlociu. Marea Neagră capătă importanţă strategică în contextul reconstrucţiei Ucrainei şi al noilor coridoare logistice. Industria românească poate folosi mai rapid lanţuri de aprovizionare diversificate, generate de noile acorduri semnate de UE. Agricultura şi energia oferă avantaje comparative într-o lume în care securitatea alimentară şi energetică devin priorităţi globale, după cum tot vedem în ultimii ani şi mai ales în ultimele săptămâni.
Dar, poate cel mai important, România are oportunitatea de a-şi redefini rolul politic în interiorul Uniunii, nu doar ca beneficiar al pieţei unice, ci ca actor care înţelege şi valorifică extinderea globală a Europei.
Momentul ambiţiei
Uniunea Europeană nu mai este o putere comercială defensivă şi înţelege să-şi joace propria carte în competiţia tot mai puternică între marile puteri. UE devine, treptat, o putere comercială ofensivă, care îşi caută locul într-o lume competitivă şi fragmentată. Filiera latină şi pivotul asiatic sunt doar începutul, în opinia mea.
Pentru România, miza este clară: vom şti noi să transformăm această situaţie într-un avantaj strategic? A fi, de o manieră inteligentă, pro-român nu înseamnă a abandona busola euroatlantică, ci înseamnă a o folosi cu mai multă abilitate, mai mult curaj politic şi mai multă voinţă de a fi parte la discuţii strategice, nu doar de a beneficia de pe urma lor.
Este timpul ca liderii din zona politică, de business şi de societate civilă să iasă dintr-o zonă de defensivă şi a unor jocuri locale pe mize mici şi să aibă curajul de a acţiona mai mult la nivel european. Avem avantajele noastre (prin reţeaua din diaspora, prin legăturile educaţionale istorice în Africa, Orientul Mijlociu sau America Latină, prin proiectele-pilot ale unor antreprenori în diferite părţi ale lumii), aşa că este momentul pentru o România ambiţioasă, pro-activă, care este inteligentă şi speculativă în sens bun. Într-un an în care nu sunt foarte multe alte motive de optimism, această recalibrare şi orientare către teme majore ne poate scoate din sentimentul tot mai prezent că liderii noştri sunt slabi şi pioni ai altora, din Vest sau din Est. Ce dovada mai bună că putem fi şi pe picioarele noastre decât să folosim strategic ceea ce Uniunea Europeană încearcă să contureze în această perioadă?
Trebuie să internalizăm foarte bine un lucru: în economia globală de astăzi, nu mai câştigă cei care participă şi nu se bagă, ci cei care înţeleg valul şi îl călăresc la timp.
