În timp ce guvernul caută bani pentru reducerea CAS cu 5%, în fiecare zi apar noi anchete prin care sunt scoase la iveală operaţiuni de corupţie ale oficialilor statului român din administraţia publică centrală sau locală, care au încasat zeci de mii sau sute de mii de euro de la companii, pentru a le favoriza contracte.
În urmă cu două luni, anchetele descopereau sute de mii de euro în conturile unor medici de la Spitalul de Arşi, care foloseau bunurile publice în interes propriu. Realitatea acestor anchete arată un fapt simplu: în România sunt bani, dar în primul rând cel care ar trebui să le ţină evidenţa şi să-i impoziteze, adică Fiscul, nu îşi face treaba.
Exact ca înainte de ’90, când toată lumea ştia, dar nu vorbea în public, oficial, că pentru o pâine trebuia să stai două ore la coadă, că pe rafturile magazinelor roiau muştele, astăzi toată lumea ştie că nimeni nu merge să fie ministru, preşedinte de consiliu judeţean sau director în Primăria Capitalei pentru 1.000 de euro pe lună, ci pentru mult mai mult. „Mai multul“ acesta este însă obţinut prin fraudă.
Veriga lipsă în chestiunea veniturilor nejustificate pe care le încasează oamenii care lucrează la stat şi care au dreptul de semnătură pe banii statului este Fiscul. Fiscul românesc, spre deosebire de cel din Statele Unite, Franţa sau Germania, nu are ca ţintă principală veniturile şi activele persoanelor fizice, unde se descarcă de fapt toată eventuala activitate ilegală, inclusiv a companiilor la care sunt acţionare, ci în principal activitatea companiilor.
Şi degeaba. Pentru că firmele fac în aşa fel încât în drumul banilor să fie cât mai puţine taxe. Astfel că la afaceri anuale de circa 250 de miliarde de euro pe an, companiile din România nu raportează decât un profit consolidat (pierderiĂprofit) de circa 1,5 miliarde de euro.
Cu doar 32% din PIB venituri colectate la bugetul consolidat, România nu îşi mai poate permite să nu adopte o politică reală de impozitare prin care să fie urmărite veniturile ilicite ale persoanelor fizice şi transformarea lor în active – financiare, imobiliare sau de altă natură.
Timp de 25 de ani, România a fost un „no man’s land“ din punctul de vedere al impozitării persoanelor fizice. Case uriaşe, venituri nejustificate – fie ale unor funcţionari de stat, fie ale foştilor nomazi care au inventat noi forme de fraudare ale statului –, dar Fiscul, care ar trebui să verifice primul sursa veniturilor, este inexistent.
Nu există nicio ţară în lumea civilizată unde în momentul în care apar diferenţe substanţiale între activele persoanale, de la un an la altul, acestea să nu fie comparate cu veniturile obţinute în acea perioadă şi controlul, în cazul în care se constată venituri nejustificate, să nu vină imediat.
Dacă vrem civilizaţie, trebuie să acceptăm că omul de la Fisc să devină o sperietoare pentru toţi contribuabilii pe care îi are alocaţi, la fel precum un medic de familie. Nu trebuie să ajungă anchetele de corupţie să scoată la iveală venituri nejustificate, ci aceasta este misiunea Fiscului.
Fiscul trebuia să constate primul sutele de mii de euro nejustificate din conturile medicilor anchetaţi sau ale diverşilor oficiali puşi sub acuzare în aceste zile pentru corupţie. Este de neînţeles cum de ani de zile oameni care nu au cum să justifice veniturile nu sunt întrebaţi de nimeni despre banii pe care îi cheltuie, despre activele pe care le deţin şi despre impozitele pe care le-au plătit.
Impozitul nu este numai o sursă de venit, ci un instrument de civilizare şi de formalizare a lumii business-ului, iar în momentul în care reuşeşti să extinzi baza de impozitare, poţi să îşi asumi chiar scăderea impozitului.
Cealaltă sursă de venit nefolosită reprezintă, binenînţeles, economiile făcute la cheltuielile publice. Dacă 15% din contracte trebuia să meargă către preşedintele Consiliului Judeţean la Cluj, cel puţin încă 15% era suma plătită suplimentar, nejustificată faţă de costurile reale, de către Consiliu către antreprenori. Deci costurile sunt cu cel puţin 30% umflate faţă de cele reale. Şi sigur că sunt cazuri în care sunt de zece ori mai mari, cum a dat exemplu în cazul companiei de stat Aeroportul Henri Coandă fostul preşedinte al Consiliului de Administraţie, Radu Merica.
La 30 miliarde de euro achiziţii publice într-un un an pentru bunuri şi servicii şi pentru investiţii pe care le face statul (administraţie publică locală şi centrală) într-un an, cel puţin 5 miliarde de euro sunt plăţi probabil în plus nejustificat.
Puneţi Fiscul în ficţiune şi corectaţi cheltuielile bugetare la valoarea reală şi veţi găsi bani de scăderea CAS.
