Anul trecut, într-o discuţie privată, un distins intelectual român îmi mărturisea, cu seninătate, că este dispus să accepte şi un abuz al procurorilor sau al SRI dacă ăsta este preţul ca România să scape de hoţi.
Vorbeam atunci despre cazul lui Marko Attila, pentru care procurorii DNA, după o anchetă cu sprijinul Serviciului Român de Informaţii, au cerut şi au primit aviz pentru arestarea deputatului UDMR. Acesta era plecat de mult din ţară, iar discuţia publică s-a purtat în logica hoţului care a fugit ca să scape, trecând total sub tăcere un amănunt scandalos. DNA a cerut şi a primit avizul de arestare pentru Marko Attila pentru o infracţiune pe care acesta ar fi săvârşit-o în timpul unei şedinţe la care în realitate nici măcar nu a participat. Poate în alte cazuri o cerere de acest tip ar fi justificată de o „suspiciune rezonabilă”, însă în cel de faţă era evident abuzul. În acest moment al discuţiei, interlocutorul meu m-a luat prin surprindere, consacrând extatic mai degrabă supremaţia DNA şi a SRI, decât cea a legii, unul dintre principiile fundamentale ale unui stat de drept, democratic, în care drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt respectate.
De altfel, despre asta este de fapt întreaga discuţie din ultima perioadă, după ce Curtea Constituţională a decis că prevederea din Codul de procedură penală care permitea SRI să facă interceptări, la cererea procurorilor, este neconstituţională. Despre lege şi abuz.
