„Cum poate o firmă să reziste şi să fie la fel de puternică timp de 200 de ani, cum este grupul Generali, în condiţiile atâtor schimbări tehnologice şi politice care au avut loc de-a lungul a două secole?”, a fost întrebat recent la Bucureşti Andrea Sironi, preşedintele Consiliului de Administraţie al Generali Group, cel mai mare asigurător italian, cu aproape 900 de miliarde de euro active sub administrare.
„Să rămâi modest, să fii mereu plin de îndoieli, să asculţi opiniile celorlalţi, să fii deschis, să fii curios, să atragi cele mai bune minţi în organizaţie şi să le asculţi”, a spus Sironi, unul dintre cei mai mari oameni de finanţe şi bancheri ai Italiei de astăzi, profesor şi preşedinte al Università Bocconi din Milano.
Probabil că 2025 este anul cu cele mai multe aniversări de business în România. Multe companii locale, firme de asigurări, firme de avocatură, companii locale sau multinaţionale sărbătoresc 30 de ani de activitate. Ziarul Financiar, lansat în 1998, împlineşte 27 de ani. Cei 25-30 de ani de business reprezintă practic o generaţie, iar toate aceste aniversări arată că businessul românesc intră de fapt într-o zonă de maturitate.
Este timpul ca această maturitate să se regăsească în forma de dezvoltare a României, economică şi socială, pe care ne-o dorim astăzi.
Pentru o economie care nu a fost ruptă de perioada în care statul a preluat frâiele, cei 25-30 de ani de la noi reprezintă poate cei 200 de ani din cazul Generali, înfiinţată în Trieste, în 1831, în fostul Imperiu Habsburgic, ca o necesitate pentru comercianţii şi industriaşii din Europa Centrală. Aşa încât companiile locale care îşi serbează astăzi cei 25-30 de ani au măcar în parte atitudinea descrisă de bancherul italian: deschidere la idei noi, modestie, atragere de talente. Altfel nu ar fi rezistat pe piaţă. Plus viziunea fondatorilor, majoritatea încă CEO, de a vedea valoare pe pieţe şi industrii acolo unde puţini văd.
Interesant este că în prezent începe o perioadă de test pentru antreprenorii-CEO, în care aceştia trebuie să accepte să nu mai fie vioara întâi, pentru a permite formarea noilor generaţii de executivi, din afara familiei sau din familie. De fapt, acesta va fi şi semnalul maturităţii organizaţiilor fondate – momentul de desprindere de fondator, de factotum. Profesionalizarea managementului, a consiliilor directoriale şi a boardurilor va fi de fapt următoarea mare miză a businessului românesc.
În anii ’95-’98, puţini îşi imaginau România de astăzi. Investitorii străini abia îşi făceau apariţia, iar capitalul privat românesc se hrănea mai mult din datoriile neplătite la băncile de stat şi private care s-au prăbuşit în acei ani.
Mecanismele de business – Bursa de Valori, sistemul bancar cu sistemul de plăţi şi de decontare, companiile de asigurări – abia se construiau. Au fost necesari 20 de ani pentru ca Bursa de Valori să îşi intre astăzi în rolul de finanţator al companiilor private româneşti care au nevoie de capital pentru extindere locală sau regională.
Dar ce ne arată acei ani teribili, cu mineriade, inflaţie de 300% pe an, devalorizări zilnice ale leului, când orizontul părea atât de departe?
Că, deşi poate mulţi antreprenori au orgoliul de a crede că ceea ce au realizat se datorează în primul rând lor, poate că nu iau în considerare suficient cadrul care le permite să crească. Cu toate imperfecţiunile, cu toate frânele, cadrul legislativ şi cel de business au fost de natură să încurajeze dezvoltarea capitalului antreprenorial şi să atragă investitorii străini. Au fost adoptate atunci, cu luptă, legi şi mecanisme favorabile comerţului liber şi deschiderii de noi întreprinderi, au fost iniţiate negocierile de aderare la Uniunea Europeană şi la NATO. Toţi acei ani de schimbare – începând de la programele universitare şi până la manualele de economie din liceu – nu au fost uşori, iar roadele de astăzi şi progresul înregistrat se datorează acelor schimbări pe care atunci poate că puţini le percepeau la adevărata magnitudine.
Paradoxal, în prezent a venit timpul ca fondatorii să aibă încredere tot într-un sistem, de data aceasta în sistemul şi mecanismele interne, care să susţină evoluţia în continuare a organizaţiilor pe care le conduc. Tocmai această nevoie de cedare a controlului şi de încredere în sistemele proprii va fi şi cea care va conduce la construcţia unui sistem general, pentru întreaga economie, de care are nevoie astăzi România.
Sunt acum muguri de iniţiativă. Jucătorii locali au ajuns la capacitatea la care să se poată uita în jur şi să se întrebe: asta de ce nu merge, ce soluţii aş putea avea eu sau într-o asociere cu alţi jucători locali pentru această situaţie? Iar această organizare va veni şi în zona administrativă, după cum s-a văzut în situaţia din noiembrie 2024, când mobilizarea businessului a fost o premieră ca mesaj pentru lumea politică. Ceea ce atunci s-a întâmplat de nevoie, într-o criză politică, de acum înainte se va întâmpla mult mai strategic. A venit timpul când structurile create au devenit prea valoroase pentru a fi puse în pericol şi când este suficientă energie şi determinare pentru susţinerea unor sisteme politice benefice dezvoltării.
Nu mai este perioada „Lupilor” în business, aşa cum era titlul unui editorial publicat în 2013 în Ziarul Financiar:
„Adulmecă aerul din jurul lor şi sunt tot timpul atenţi să nu cumva să mişte cineva surprinzător lângă şi să fie nevoiţi să se apere. Sunt zi de zi în reevaluare şi în pregătire pentru mişcările pe care trebuie să le facă – sondează aici, sondează acolo, îşi calculează fiecare mişcare. Sunt în tensiune. Sunt în priză pentru că vin dintr-o lume crudă. Douăzeci de ani de luptă, douăzeci de ani de reaşezare în fiecare zi şi ajustare a poziţiilor i-au făcut pe fiecare să se retragă în sălaşul lui şi să privească cu mare suspiciune orice deschidere. Au acţionat în subteran, au preferat discreţia.”
Nu mai este cazul acum. Astăzi deschiderea guvernează. Ce este listarea la Bursă, spre exemplu, a unei companii decât un semnal de încredere în sistemul economic şi social, în sistemul juridic, un semnal transmis către business: hai să fim împreună, hai să creştem (sau să suferim) împreună.
În anii de început ai Ziarului Financiar era necesară o energie extraordinară în a găsi subiecte relevante pentru publicul-ţintă. Dacă aveai o investiţie de 10 milioane de euro, aveai ce scrie o săptămână. Mulţi voiau schimbări rapide, dar societatea românească era ca un student care nu trecuse pe la şcoală tot semestrul şi voia să ia examenul. Nu erau suficiente cunoştinţe pentru a avansa mai rapid în acei ani.
Perioada actuală seamănă cu cea de atunci, din punctul de vedere al ezitării investitorilor străini. Dacă nu ar fi companiile străine deja prezente, care atrag finanţare de la firmele-mamă, investiţiile străine noi ar fi, la nivelul impactului în economie, la fel de sărace. La un PIB de aproape 400 de miliarde de euro, cât are astăzi România, faţă de 30 de miliarde de euro în 1995-1998, o sută de milioane de euro din anii aceia înseamnă un miliard de euro astăzi ca impact.
Astăzi, firmele locale au dobândit un grad de sofisticare pe care puţini îl bănuiesc. Acum este momentul lor, de fapt. Aparent suntem pe ultimele locuri în clasamentele privind digitalizarea şi absorbţia AI, a inteligenţei artificiale, dar de multe ori aceste clasamente nu surprind deschiderea românilor la noile tehnologii. Nu se poate să fii pe locul doi în Europa, după Marea Britanie, la adopţia Revolut, dar clasamentele UE să te pună pe ultimul loc la digitalizare.
Un mare economist al zilelor noastre, Mario Draghi, fost premier al Italiei şi guvernator al Băncii Centrale Europene, spunea recent,
într-un interviu, că dacă ar vrea un indicator nou pe care să-l urmărească, acesta ar fi difuzia noilor tehnologii la nivelul companiilor.
Creşterea productivităţii prin noi tehnologii este secretul dezvoltării, de fapt, medicamentul-minune care „subţiază”, precum Ozempic, „arterele” din companii, care le permite majorarea cifrei de afaceri şi a profiturilor cu acelaşi număr de angajaţi sau doar cu o creştere minoră.
Este ceea ce se întâmplă în ultimii 10 ani în firmele româneşti, şi nu numai în multinaţionale. Profiturile însumate de aproape 1.000 de miliarde de lei (200 mld. euro) din ultimii patru ani ale sistemului de companii din România nu reprezintă o sumă mică nici în ţări cu un PIB de mii de miliarde de euro, precum Marea Britanie, Franţa sau Germania.
În acest moment, România are cel puţin 100 de firme cu afaceri de peste 10 milioane de euro care au venituri ce au crescut de zece ori în ultimii zece ani. Este puţin probabil să găsim aceste evoluţii în oricare dintre economiile din regiune şi din Europa de Vest. Poate în Polonia, care a reuşit să rămână pe creştere şi în criza din 2009, iar în 2025, în pofida războiului de la est, are o rată de creştere de peste 3%.
Doi vectori vor fi determinanţi pentru perioada următoare: capitalul şi cunoştinţele. România antreprenorială stă pe zeci de miliarde de euro care vor fi puşi la treabă în investiţii. De acum înainte, deficitul de know-how va conta mai mult decât deficitul de capital. Ceea ce s-a acumulat în această perioadă, în care businessul românesc a ajuns la maturitate şi în care şi-a dat seama că trebuie să iasă din „pădure”, să-şi lepede „colţii”, nu mai este de ajuns.
Noi generaţii de manageri, cu studii şi stagii la şcoli şi firme prestigioase, sunt chemaţi să găsească următoarele soluţii de creştere. Predarea ştafetei se va face chiar fără să ne dăm seama şi, chiar dacă astăzi economia este în încetinire, soluţiile de creştere vor veni de la noile generaţii, aşa cum au venit cele de salvare în anii ’90.
