ZF Agropower. De ce fac artizanii locali efortul de a obţine certificare de „produs atestat ca tradiţional“? Marfa ajunge să fie căutată din America până în China, iar retailerii îi dedică rafturi speciale

♦ Doina Ioana Monda, preşedinte, Asociaţia A. F. I. Profamilia, care are un portofoliu de 27 de produse atestate tradiţional: „Am avut o primă cerere pentru China, pentru că cineva trimitea aceste produse ale noastre la copii. În Europa, produsele noastre ajung în Ungaria, în Austria, în Germania, în Anglia sau în Irlanda“ ♦ Mihai Voinaş, fondator, Silvoiţă Ardeleană: „Clienţii mei sunt din toată ţara şi cel mai departe am trimis în America. De curând, am avut o experienţă cu Carrefour, care are un program cu artizani locali la nivel naţional. Un mare avantaj a fost că nu ne-au obligat să avem stoc permanent, altfel nu aş fi putut să intru la ei în magazin“.

În contextul în care tot mai mulţi oameni caută produse curate ori de la ţară, făcute după reţete considerate tradiţionale, cuvântul „tradiţional“ apare des pe etichetele produselor alimentare. Totuşi, în ultima perioadă comercianţii încearcă să fie mai transparenţi şi îi îndeamnă pe producători să obţină o atestare, deoarece de multe ori clienţii nu fac diferenţa între un produs obişnuit şi unul cu adevărat atestat. Dife­renţa nu vine doar de la nume, ci e vorba de ani de muncă, documentaţie şi reţete păstrate din arhive, vechi de peste 50 de ani. Apoi, urmează controale şi analize, până la respectarea strictă a fiecărui pas din reţetă. Dar această rigurozitate aduce rezultate. Produsele artizanale româneşti trec graniţele, ajung din Europa până în America şi chiar în China, iar marile reţele de retail încep să le dedice spaţii speciale.

„Reţeta este autentică, tradiţională, veche de peste 100 de ani. Când am atestat silvoiţa ca produs tradiţional, în 2015, am făcut un caiet de sarcini cu foarte multe capitole şi am arătat că pot să o fac aşa cum se făcea dintotdeauna. Aceste hârtii necesită timp, necesită atenţie şi necesită bani“, a spus Mihai Voinaş, fondator al brandului Silvoiţă Ardeleană, care produce în judeţul Cluj. El a fost la emisiunea ZF Agropower, proiect susţinut de Banca Transilvania. El are aproape trei hectare de livadă cu 800 de pomi plantaţi. În perioada aceasta, nu mai are silvoiţă de vânzare, pen­tru că produce 3.000 kg/an şi spune că vrea să rămână la acest nivel, pentru că atestarea vine şi cu obligaţia de a menţine calitatea.

„Pentru a face produsul finit, o şarjă, în cazul meu, durează circa 24 de ore, cu pregătire şi prelucrare. Numai fierberea prunelor este în jur de 17-18 ore, pentru că silvoiţa, fiind atestată ca produs tradiţional, este făcută în căldare de aramă şi la foc de lemne, iar ca să iasă o calitate deosebită, nu trebuie grăbită. Trebuie un foc domol, astfel încât să se păstreze aromele şi să ajungem la consistenţa pe care mi-o do­resc“, a explicat el. Denumirea de silvoiţă este specifică zonei Transilvaniei, pentru că are influenţe maghiare, „silva“ însemnând prună în maghiară.

În prezent, în România sunt 818 ates­tate pentru „produs tradiţional“ obţi­nute de 233 de producători, conform datelor din Catalogul Produselor şi Activităţilor Certificate. Pentru aceste certificări, arti­zanii locali depun docu­mentele necesare la Ministerul Agriculturii.

Mihai Voinaş, fondator al brandului Silvoiţă Ardeleană: Când am atestat silvoiţa ca produs tradiţional, în 2015, am făcut un caiet de sarcini cu foarte multe capitole şi am arătat că pot să o fac aşa cum se făcea dintotdeauna.

„Primul nostru produs atestat ca tradiţional se numeşte Povila de Bârgău, pentru că este de pe Bârgău (judeţul Bistriţa – n. red.), iar această denumire este specifică nouă. Îl realizăm în căldări de cupru, iar procesul durează aproape 24 de ore, cu toată pregătirea, şi nu are niciun adaos de zahăr sau de conservanţi. Când am făcut documentaţia, am fost foarte miraţi că trebuia să demonstrăm că reţeta pe care vrem să o aplicăm este veche de minimum 50 de ani şi are atestare scrisă“, a spus Doina Ioana Monda, preşedintele Aso­ciaţiei A. F. I. Profamilia, care are un portofoliu de 27 de produse atestate tradiţional.

După Povila de Bârgau a urmat chisăliţa, care este un fel de dulceaţă. De pe munţi, membrii asociaţiei, în general femei din familii unde este prezent abuzul domestic, adună fructele de pădure şi fac chisăliţă de zmeură, de mură, de afine, de soc, de merişor sălbatic, de pomniţe, care înseamnă frăguţe, de nuci verzi, de cireşe pădureţe, care înseamnă cireşe amare, din petale de trandafir, din flori de salcâm, din flori de crin şi din pere pietroase, adică din gutui. Mai fac o marmeladă din mere, pere şi prune. După aceea, în portofoliu au adăugat siropuri de fructe, sirop de mentă, sirop din muguri de brad şi un sirop de cimbru de câmp. În plus, asociaţia mai are un produs, „pita cu crumpiri“, care înseamnă pâine cu cartofi.

„Nu este simplu deloc să ai atestat pentru un produs ca fiind tradiţional. Este nevoie de foarte multă răbdare şi de căutări prin arhive pentru a găsi reţeta şi apoi trebuie să ai mereu documente care să ateste că acest produs a fost realizat conform reţetei respective şi în anumite condiţii“, a menţionat Doina Ioana Monda.

Aceasta a spus că merge la târguri în ţară şi în străinătate pentru a-şi face cunoscute produsele, însă nu a primit susţinere pentru promovare, din punct de vedere financiar, nici din partea Ministerului Agriculturii, nici din partea Ministerului Turismului. În plus, analizele necesare pentru fiecare produs sunt costisitoare, iar fiind o organizaţie care sprijină persoane vulnerabile, îi este dificil să acceseze orice tip de finanţar. De exemplu, costul pentru analiza unui singur produs este 485 de lei, iar asociaţia are 27 în portofoliu.

Şi, totuşi, eforturile producătorilor de a obţine atestatul de „produs tradiţional“ sunt plătite de clienţi, care capătă încredere în calitate şi revin. Producătoarea din Bistriţa spune că cel mai bine vândut produs este Povila de Bârgău, realizată din prune bistriţene, mai mici, mai dulci şi cu pieliţa foarte subţire, care la fierbere dispare şi rămâne o compoziţie omogenă.

„Am avut o primă cerere pentru China, pentru că cineva trimitea aceste produse ale noastre la copii. În rest, în Europa am mai participat la diverse târguri cu produsele şi avem clienţi care au devenit prieteni, după ce au venit, au gustat, le-a plăcut şi au vrut să ducă produsele cu ei acasă, indiferent că «acasă» a fost în Ungaria, în Austria, în Germania, în Anglia sau în Irlanda“, a spus Doina Ioana Monda.

În cazul lui Mihai Voinaş, fondatorul brandului Silvoiţă Ardeleană, clienţii sunt din toată ţara şi chiar din străinătate, produsul devenind cunoscut în cei zece ani. El are colaborări cu băcănii din ţară, în special din Cluj-Napoca, iar cel mai departe a trimis produsul în America, dar nu direct. Acesta spune că, fiind din Cluj, în judeţ există şi alţi producători de magiun şi silvoiţă, însă s-a diferenţiat prin faptul că are propriile livezi şi îşi produce singur materia primă, având control complet asupra materiei prime.

De curând, a avut o experienţă cu retailerul francez Carrefour, care are un program cu artizani locali la nivel naţional şi a participat la o degustare unde consumatorii, din punctul său de vedere, au fost curioşi, au testat produsul şi şi-au amintit de copilărie, iar în urma acestui eveniment a rămas fără stoc. „Un mare avantaj a fost că nu ne-au obligat să avem stoc permanent, altfel nu aş fi putut să intru la ei în magazin. O să revenim la toamnă.“