ZF Agropower. UE vrea soia şi mazăre în planul de culturi din ferme, dar România n-are o industrie care să susţină diversificarea producţiei. Ştefan Gheorghiţă, Triagroexim: Exportăm soia, în loc să ne punem capul la contribuţie şi să dăm nişte ajutoare de stat pentru construirea de fabrici care să producă şrot şi ulei

Rotaţia culturilor sau di­ver­sificarea lor este una dintre condiţiile puse de UE pentru acordarea unui tip de sub­venţie fermierilor, fiind consi­derată o practică benefică pentru climă şi mediu, care face parte din noua Politică Agricolă Comună.

Însă, în România, unde cultura de porumb ocupă cea mai mare parte din suprafaţă, trecerea la soia şi mazăre este „împiedicată“ de lipsa unei industrii locale dezvoltate, care să permită valorificarea pro­ducţiei, consideră Ştefan Gheor­ghiţă, cofondator al Triagroexim, fermă de cereale din judeţul Brăila.

„Noi nu avem o industrie locală care să înghită această producţie (de culturi noi – n. red.) şi nici o zootehnie dez­voltată. Noi exportăm soia şi nu spun că trebuie să radem cultura, ci că ar trebui să ne punem capul la contribuţie şi să dăm nişte ajutoare de stat pentru construirea de fabrici care să proceseze soia şi să vindem şi şrot de soia şi ulei de soia“, a spus Ştefan Gheorghiţă, prezent la emisiunea ZF Agropower, un proiect susţi­nut de Banca Transilvania şi Penny.

În anul agricol 2024, România, cu o suprafaţă de 150.000 de hectare cultivată cu soia, s-a situat pe al doilea loc în UE, după Italia, depăşind Franţa, conform datelor Eurostat.

De altfel, la nivelul producţiei, conform datelor din 2023, România s-a situat pe a treia poziţie în UE cu 317.000 de tone. Astfel, la această cultură este în topul ţărilor cu potenţial, şi chiar exportă materia primă. Dar, în acealaşi timp, importă şrot de soia, pentru că nu se găseşte suficient pe piaţa locală pentru creşterea animalelor, cât şi soia sau produse alimentare pe bază de soia pentru vegetarieni.

„Noi vindem acum soia neprocesată prin terţe ţări europene sau extra-comunitare şi importăm după aceea şi şrot de soia din Argentina şi din Brazilia, în condiţiile în care, dacă România ar stimula această procesare, nu mai ar fi nevoită să se importe şi ar asigura necesarul intern“, este de părere Ştefan Gheorghiţă. El este doctor în ştiinţe agronomice şi a ocupat timp de cinci ani funcţia director general pentru Europa de Est al Caussade Semences, unul dintre cei mai mari producători de seminţe.

Acest lucru nu se întâmplă însă numai în cazul culturii de soia, a completat el. Pentru fermierii din România, nu sunt multe variante de a-şi vinde producţiile, fiindcă, pe de o parte, sunt traiderii care cumpără şi, pe de altă parte, sunt mici sau mari procesatorii care au firme de morărit şi panificaţie, de mălai sau fabrici de ulei.

„Opţiunile nu-s multe. O masă mijlocie de cumpărători cum există în vestul Europei, nu există la noi. Nu cumpără nimeni ricin pentru ulei sau cumpără vreun rătăcit, străin, care vine în România şi caută. Nu nu cumpără nimeni hrişcă, nu cumpără nimeni plante medicinale, nu cumpără nimeni plante aromatice. Deci nu ai foarte multe variante să diversifici planul de culturi. Dacă diversific, cui le vând?“, se întreabă fermierul.

El a adăugat că a produs în ultimii doi ani orz, o cultură care nu este nouă pentru România, dar pentru care acum nu mai există piaţă, iar antreprenorii din domeniu trebuie să se adapteze constant la cerere şi la posibilităţile pieţei de a cumpăra. „Am orzul în magazie, e al doilea an în care îl ţin fiindcă nu găseşti cumpărători, pentru că nu mai avem herghelii de cai sau efective de reproducţie de tauri.“

Ştefan Gheorghiţă a menţionat că sunt şi iniţiative sau investiţii ale unor antreprenori români care să cumpere noile culturi proteice (soia, mazăre etc), dar prea puţine în raport cu ceea ce are nevoie piaţa şi ele trebuie coagulate într-o strategie de ţară, nu doar să fie spot. Un exemplu este Verdino Green Foods, activ în categoria de produse pe bază de plante, alternative de consum pentru carne şi brânzeturi.

De asemenea, Gheorghiţă a mai spus că sunt şi câţiva fermieri care au găsit cumpărători pentru muştar, năut sau coriandru, fie în România, fie în afară, „dar restul cui să dea marfa?“.

În acest context, el crede că autorităţile trebuie să gândească la politici de susţinere a producţiei locale, să facă o strategie comună. „Noi, azi facem una, mâine întrebarea este: ce să facem? Poimâine facem altă treabă şi aşa ne ducem viaţa de azi pe mâine.“