ZF Cum creştem industria alimentară românească. Industria alimentară merge în derivă fără o strategie clară. În ţara lui „sprijin“ şi „vom investi“ un sector cu un potenţial cel puţin dublu merge în gol. Cum ar trebui să arate un plan real?

♦ ZF derulează o companie editorială susţinută de Scandia Food prin care îşi doreşte să atragă atenţia asupra unor probleme importante din sectorul alimentar ♦ Polonia este al şaptelea producător european de mâncare (ca cifră de afaceri), iar strategia ţării include inclusiv un rezumat în engleză, franceză, germană şi rusă, arătând deschidere faţă de investitori străini. În România, strategia este veche din 2015 şi în realitate nu se ştie dacă este implementată cu adevărat.

„România îşi va asigura securitatea alimen­tară şi va deveni un jucător important în comerţul agroali­mentar european şi internaţional“. Este unul dintre obiectivele unei strategii pentru perioada 2020-2030 elaborate de Ministerul Agriculturii şi care poate fi găsită pe site-ul instituţiei.

La o simplă analiză, documentul pare mai degrabă un plan fără direcţii concrete şi care astăzi nu se ştie dacă a fost sau nu implementat, cum şi care sunt rezultatele. Într-un document de circa 70 de pagini, pe lângă date statistice există enumerate câteva planuri privind Încurajarea coma­sării terenurilor şi stimularea asocierii fermierilor, asigurarea de oportunităţi pentru viitorii manageri de fermă, asigu­rarea unei protecţii pentru micii fermieri, dezvoltarea de lanţuri de aprovizionare scurte sau  sprijin pentru sectorul pomicol, cu câteva indicaţii despre cum se vor finanţa proiectele (ex: PNRR).

Însă, fără un plan concret: câţi fermieri vor fi susţinuţi, cât vor reuşi ei să producă sau care va fi impactul mai departe în balanţa comercială a României. Mai de­parte, sectorul alimentar apare la câteva ca­pitole din  Strategia Industrială a României 2023-2027 de pe site-ul Ministerului Economiei, însă nicio precizare despre un plan concret pentru industria de panificaţie, lactate, carne sau dulciuri.

În cifre, industria alimentară şi agricultura reprezintă ca cifră de afaceri o pondere mică în economia locală per total. Însă de importanţa acestui sector ne amintim an de an când vedem că deficitul comercial merge tot mai jos, când vedem în magazine numai produse de import şi când cresc preţurile în magazine fără o explicaţie a unui an agricol în care „nu a dat Dumnezeu ploaie“. Dacă ar fi să luăm în calcul doar industria alimentară, aceasta reprezintă mai puţin de 1% din rulajul tuturor companiilor din România. Însă pandemia ne-a demonstrat importanţa securităţii alimentare, o securitate de care România astăzi nu beneficiază dacă ne uităm la categorii precum carnea de porc, având în vedere că peste jumătate din consum este acoperit din importuri.

Mai departe însă, România nu valori­fică nici producţia internă în categorii unde are acest potenţial. Dacă ne uităm de exemplu la mere, o bună parte din consum vine din import pentru că România nu are depozite unde să păstreze mai mult timp aceste produse, iar fermierii nu se asociază astfel încât să asigure o producţie mare, constantă, şi să facă împreună investiţii. Însă în proiectul de strategie din 2015 cuvântul „sprijin“ este prezent de câteva zeci de ori, însă nu se ştie cu exactitate cum şi dacă fermierii au fost sprijiniţi. Însă este adevărat că agricultura a beneficiat din plin de subvenţii.

De exemplu, doar sectorul creşterii porcilor a beneficiat de subvenţii de peste 3 mld. lei în zece ani însă în contextul pestei porcine africane subvenţiile par mai mult în van având în vedere că în ultimii şapte ani 2 milioane de porci au fost omorâţi în contextul pestei.

„România va fi ţara cu cea mai pu­ternică industrie agroalimentară din sud-estul Europei în patru ani. De exemplu, prin Investalim ştim ce investiţii se fac şi câţi oameni se angajează prin aceste proiecte. (...) Mă aştept ca în următorii patru ani, la carnea de porc să fie deficitul zero“, a declarat Florin Barbu, ministrul agriculturii. Însă, dincolo de Investalim, un pro­gram care sprijină în următorii patru ani investiţii de peste 4 mld. lei în industria ali­mentară. Însă, deocamdată AFIR (Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale) nu a dat detalii despre în ce anume investesc aceste firme şi dacă aceste in­vestiţii vor pune cu adevărat România pe harta europeană a celor mai mari produ­cători de alimente. Astăzi, conform datelor Eurostat, ca cifră de afaceri industria ali­mentară din România stă pe locul 16, într-un top condus de Franţa, Germania şi Italia.

Pe de altă parte, ministrul nu a pre­zen­tat un bilanţ al ultimului an, de când a pre­luat mandatul, ci doar nişte planuri de in­vestiţii.

Practic, în ţara lui „vom investi“ nimeni nu-şi asumă ce a realizat pentru domeniul pe care l-a condus, un domeniu unde importurile cresc an de an, ci doar scrie pe hârtie planuri de investiţii care vor fi sau nu valabile şi în următorul guvern. Însă, Investalim este primul program desti­nat investiţiilor mari în sectorul alimentar, până acum marii producători de alimente putând să acceseze doar programe de aju­toa­re de stat unde se „luptau“ cu giganţii din sectorul componentelor auto de exemplu.

 

Cum ar trebui să arate o strategie în viziunea celor „afectaţi“: fermieri şi producători de mâncare

Agricultura este profund interconec­tată cu mai multe alte industrii, inclusiv producţia, transporturile, energia şi domeniul financiar, explică  Peter de Boer, membru CA şi director strategie şi IR, DN AGRAR Group, cea mai mare fermă integrată din România. Astfel, spune managerul, aceste interdependenţe creează un ecosistem complex în care evoluţiile dintr-un sector pot avea un impact semnificativ asupra operaţiunilor agricole şi a profitabilităţii. „Cu toate acestea, lipsa de predictibilitate a politicilor, reglementărilor şi condiţiilor economice perturbă adesea aceste conexiuni, prezentând provocări serioase pentru agrobusiness“.

 Peter de Boer explică faptul că agricultura necesită adesea investiţii pe termen lung şi depinde de finanţare pentru orice, de la cumpărarea de pământ, pentru a investi în tehnologie.

„Politicile fiscale imprevizibile şi sub­venţiile inconsistente fac asigurarea finanţării riscant atât pentru fermieri, cât şi pentru creditori. Atunci când politicile şi reglementările se schimbă în mod neaşteptat, fermierii sunt reticenţi pentru a investi în inovaţii precum agricul­tura de precizie, practicile regenerative sau automatizarea“, a punctat el.

Managerul crede că o strategie puternică de dezvoltare a sectorului agroalimentar ar trebui să înceapă cu accent pe durabilitate, inovare şi îmbunătăţirea infrastructurii. „O strategie clară, pe termen lung şi predictibilitatea fiscală sunt esenţial în agrobusiness pentru a asigura stabilitatea necesară pentru a atrage investiţii, a stimula creşterea şi a îmbunătăţi competitivitatea“. În prezent, România importă peste 50% din laptele pe care îl consumă, iar Peter de Boer crede că din acest lucru vine şi potenţialul pieţei. Importurile de lapte sunt în principal din Polonia şi Ungaria, unde Guvernele sprijină fermele mai mici şi oferă subvenţii pentru sprijinirea fermelor familiale, întărirea industriei locale. „De exemplu, în loc să exporte doar cereale sau carne, aceste ţări exportă carne procesată, lactate, conserve şi alte produse agricole prelucrate“, a punctat managerul. Elena Bufnilă, director de marketing în cadrul Grup Şerban Holding, activ în mai multe domenii din agricultură şi care va face pasul şi către procesare, crede că punctele de plecare pentru o strategie de dezvoltare a sectorului agroalimentar ar trebui să includă câteva principii fundamentale. „O strategie de succes ar trebui să integreze procesele de digitalizare şi automatizare pentru a asigura o gestionare eficientă a resurselor şi o reducere a riscurilor“, a punctat ea. În al doilea rând, spune Elena Bufnilă, este importantă diversificarea şi integrarea lanţului valoric, adică să nu ne concentrăm pe producţia de materie primă, ci şi pe dezvoltarea capacităţilor de prelucrare, ceea ce va creşte valoarea adăugată. Mai departe, educaţia şi formarea profesională reprezintă un alt pilon esenţial, mai ales că România are din ce în ce mai puţini specialişti. De asemenea, accesul la pieţe şi finanţare joacă un rol vital, crede Elena Bufnilă. „Este esenţial să fie create instrumente financiare adecvate pentru fermieri şi să fie îmbunătăţit accesul pe pieţele locale şi internaţionale, astfel încât să fie susţinută creşterea şi rezilienţa sectorului“, a spus Elena Bufnilă.

 

Vrem să fim un jucător serios pe piaţa internaţională, dar noroiul de pe drumuri şi depozitele pline doar cu idei sunt principalele obstacole

La rândul ei, Oana Florea, o tânără care lucrează împreună cu familia sa 700 de hectare de teren în judeţul Constanţa, dar care ia în calcul şi procesarea şi zootehnia,  crede că strategia de dezvoltare a sectorului agroalimentar al României e pe hârtie bine conturată şi pare că s-ar alinia perfect la cerinţele europene.

„Există, în teorie, o întreagă strategie pentru agricultura de precizie, cu drone, senzori şi aplicaţii inteligente. Însă, în practică, fermele mici abia dacă pot să-şi permită accesul la o conexiune stabilă la internet, ca să nu mai vorbim de tehnologie de ultimă generaţie. Majoritatea fermierilor rămân cu „digitalizarea“ pe hârtie şi cu tehnologia în coşul de dorinţe“, crede Oana Florea. Mai departe, ea ştie de existenţa unei strategii în sectorul agroalimentar, dar crede că până când şi fermierii o vor vedea şi simţi în practică, rămâne doar o serie de idei frumoase într-un document bine întocmit pentru prezentările oficiale. „Securitatea alimentară şi competitivitatea? Teoretic, România ar trebui să fie un jucător serios pe piaţa internaţională. Practic, însă, produsele româneşti rămân la mila infrastructurii deficitare, unde o căruţă de noroi pe drumurile rurale şi depozite pline doar de idei de dezvoltare rămân principalele „obstacole strategice“.Şi exemplele nu se opresc aici“, a punctat Oana Florea.

Andreea Kalisch, preşedintele consiliului de administraţie al cooperativei Fermierul Moroşan, care cultivă tomate bio pe o suprafaţă de circa două hectare în două sere şi livrează întreaga producţie în reţelele de magazine Lidl şi Kaufland, crede că tinerii au nevoie ca informaţiile despre fondurile europene sau cele legate de strategii de dezvoltare a agriculturii.

„Poate ar ajuta că aceste informaţii ar trebui să ajungă şi la generaţia mult mai tânără, cum sunt studenţii anumitor ramuri. Mereu aud discuţii legat de cât de greu se obţin fonduri sau ca acestea sunt pentru anumite categorii de oameni care pot face uz de influenţa politică. Un lucru cât se poate de fals. România are un potenţial agricol enorm drept urmare sunt multe finanţări nerambursabile. Aceste informaţii ar fi de mare ajutor sa ajungă în cât mai multe medii relevante“.

 

Cum au făcut polonezii să fie al şaptelea mare jucător din sectorul alimentar

Cel mai bun exemplu din regiune este Polonia, care astăzi are o industrie alimentară care generează afaceri de patru ori mai mare decât cea românească cu un număr de două ori mai mare de angajaţi. De altfel, Polonia se laudă cu poziţia în topul celor mai mari producători de carne (atât de pui, cât şi de porc, dar şi de vită), dar şi cu producţia de lactate, adică cu produsele care creează cu adevărat valoare adăugată în economie. La polul opus, România este campioană în anii cu temperaturi şi precipitaţii favorabile cu producţia de grâu, porumb sau floarea soarelui. Adică, ne bazăm pe producţia de materii prime şi nu de produse cu valoare adăugată cum fac nu doar polonezii, ci şi francezii sau nemţii.

Dacă ne uităm pe site-ul Guvernului polonez, vedem o strategie de 170 de pagini pentru 2020-2030 şi mai multe documente inclusiv cu raportul referitor la consultările publice, analiza bugetelor municipale, analiza schimbărilor demografice, dar şi un sumar al acestei strategii tradusă în engleză, germană, rusă şi franceză. Strategia se bazează pe trei obiective şi anume creşterea rentabilităţii producţiei agricole şi piscicole, îmbunătăţirea calităţii vieţii, a infrastructurii şi a mediului, dar şu dezvoltarea antreprenoriatului, a locurilor de muncă non-agricole şi a societăţii active.  De asemenea, strategia şi-a propus să crească rentabilitateaproducţiei agricole, piscicole şi de prelucrare a produselor agroalimentare, să măreasccă rezistenţa producţiei agricole şi piscicole, inclusiv a rezistenţei la schimbările climatice, dar să şi asigurarea securitatea alimentară a ţării şi a calităţii alimentelor.

Mai mult, pe site-ul Guvernului există un raport care prezintă rezultatele implementării Strategiei de dezvoltare durabilă a dezvoltării rurale, agriculturii şi pescuitului 2030 în primii doi ani de implementare şi anume perioada 2020-2022. Practic, polonezii şi-au asumat un plan şi raportează cum evoluează acest plan. În raport se vorbeşte despre cum a evoluat suprafaţa terenurilor nefolosite, cum s-a îmbunătăţit infrastructura, cum a crescut producţia de biogaz agricol şi energie electrică din biogaz agricol în 2020 – 2022, situaţia forţei de muncă, iar fiecare obiectiv este analizat individual. Însă, polonezii nu notează doar reuşitele, ci şi indicatori care nu au evoluat favorabil în perioada amintită. Iar Polonia este cel mai apropiat exemplu pentru România, iar deşi avem de recuperat zeci de ani, nu este târziu ca „grânarul Europei“ să devină „cel mai mare furnizor de mâncare al Europei“.

 

Alte exemple de bune practici

Elena Bufnilă, director de marketing în cadrul Grup Şerban Holding, spune că Polonia are un exemplu de strategie naţională orientată spre sprijinirea fermelor mici şi mijlocii, combinată cu dezvoltarea infrastructurii agricole şi a lanţurilor scurte de aprovizionare. Ea dă şi exemplul Olandei, care are o strategie orientată către export, dar şi a Franţei, care promovează de exemplu produsele de origine controlată. De altfel, Franţa are peste 200 de produse recunoscute la nivel european,faţă de 13 cât are România. „Prin urmare, experienţa acestor ţări demonstrează importanţa unei strategii integrate şi a unui cadru fiscal previzibil în dezvoltarea durabilă şi competitivă a sectorului agroalimentar“.

Peter de Boer, Membru CA & Director Strategie şi IR, DN AGRAR Group, spune de exemplu că Guvernul olandez a implementat o strategie de mare succes pentru a crea un sector agricol durabil, bazat pe tehnologie, concentrându-se şi pe educaţia în acest sector, inclusiv prin programe dedicate şi stagii de practică. “Programele de formare profesională ale ţării, în colaborarea cu instituţii precum Universitatea Wageningen, lider mondial în cercetarea agricolă, au fost în fruntea cercetării agricole, conducând progrese în tehnologie şi practici durabile. Programele lor de formare specifice şi inovatoare îi echipează pe tinerii fermieri cu abilităţi şi cunoştinţe necesare pentru a prospera în peisajul agricol modern. Inclusiv politici clare privind utilizarea terenurilor, durabile practicile şi finanţarea inovaţiei, ceea ce a condus la Ţările de Jos să devină una dintre liderii mondiali în exportul de produse agricole“, a adăugat managerul. De asemenea, el dă exemplul şi investiţiei pe termen lung a Germaniei în cercetare, formare şi adoptare tehnologică în agricultură, care a condus la un sector foarte eficient. De asemenea, Danemarca pune un accent puternic pe agricultura ecologică, practicile durabile şi siguranţa alimentară.

 

Realitatea: avem teren, dar doar pentru cereale

România are o suprafaţă de teren arabil de 8,6 milioane de hectare, dintr-o suprafaţă totală de 13,5 milioane de teren agricol, arată datele Eurostat aferente anului 2021. Din cele 8,6 milioane de hectare, peste 60% din suprafaţă este cultivată cu cereale, România fiind unul dintre cei mai mari producători şi exportatori din UE. La floarea-soarelui şi porumb, România se situează pe primul loc în UE la nivel de producţie şi suprafaţă cultivată, iar la grâu se situează pe locul al patrulea la nivel de producţie. Pe partea de cereale există un excedent de 4 miliarde de euro, dar, de exemplu, în ceea ce priveşte carnea, cu precădere cea de porc, importurile anuale se apropie de 1 miliard de euro. Însă, livrăm peste hotare materii prime şI importăm carne sau produse procesate, adică băgăm valoarea adăugată în conturile altor ţări. De exemplu, Spania este principala ţară din care România cumpără carne şi în 2023 au fost importate peste 100.000 de tone de carne de porc, ceea ce înseamnă că cel puţin 5.000 de tiruri cu carne produsă în Spania cu cereale din România au aşteptat în 2023 la vamă pentru a livra carne din Spania. O analiză recentă a Ziarului Financiar relevă că crescând un porc cu 0,7 până la 1,3 tone de furaje, atunci când vinzi carnea la un preţ de 2-2,2 euro pe kilogram, venitul obţinut poate varia între 300 şi 330 de euro. Acest profit este cu aproximativ 100 de euro mai mare comparativ cu cei 200 de euro câştigaţi din vânzarea unei tone de porumb.

Ce ar trebui să includă o strategie pentru industria alimentară:

► Asigurarea predictibilităţii fiscale şi consistenţei subvenţiilor

► Direcţionarea de investiţii în infrastructura de drumuri agricole

► Îmbunătăţirea accesului producătorilor şi fermierilor pe pieţele locale şi internaţionale, astfel încât să fie susţinută creşterea şi rezilienţa sectorului

► Accent pe diversificarea şi integrarea lanţului valoric, adică să nu ne concentrăm pe producţia de materie primă, ci şi pe dezvoltarea capacităţilor de prelucrare.

► Investiţii în programe de formare profesională, în colaborare cu universităţi de renume

► Investiţii în cercetare-dezvoltare

► Focus pe siguranţa alimentară

► Îmbunătăţirea accesului la internet a micilor fermieri şi susţinerea lor din punct de vedere financiar pentru a investi tehnologie de ultimă generaţie

► Reducerea birocraţiei

► O mai mare informare a tinerilor fermieri despre ce programe ar putea accesa pentru dezvoltare.