Nu stim cum a murit Ulise (Odysseus). In Odiseea, Homer nu ne spune si nu o spune nici Christopher Nolan in „Odiseea” sa. O spune insa Dante, cum si-a inchipuit-o el, in Divina Comedie. A murit inecat, in apropierea Coloanelor lui Hercule. In lumea greco-romana, Coloanele lui Hercule (Gibraltarul de azi) insemnau sfarsitul lumii locuite de oameni. Dincolo de ele se intindea nesfarsita lume a lui Okeanos, zeul apelor care inconjurau lumea locuit. Pe coloanele lui Hercule ar fi stat scris (dupe ce romanii cucerisera deja Grecia): “Nec plus ultra” (Nimic mai departe/Dincolo nu este nimic). Deviza lui Carol Qintul (imparat al Sfantului Imperiu Roman) si acum a intregii Spanii era/este: „Plus ultra” (Inca si mai departe). Spre acel „mai departe” ar fi tanjit Ulise.
Dante nu-l iarta din cauza viclesugului la care a recurs pentru a cuceri Troia. In Divina Comedie, el il aseaza in Infern, in cercul al optulea, acolo unde ard vesnic inselatorii. Arde vesnic, intr-o flacara bicefala, alaturi de Diomede, prienenul sau nedespartit din vremea Razboiului Troian.
Dar Christopher Nolan il iarta. Si nu doar ca-l iarta. Face din Ulise, un erou epic la Homer, unul aproape tragic. Nu de dimensiunea lui Oedip sa a fiicei sale Antigona, dar un erou tragic. Nu as fi indraznit niciodata sa-i pun in gura, cum face Nolan, cuvintele: „Cand am distrus Troia, am distrus o intreaga lume”. O lume care traia in ascultare a poruncilor lui Zeus. O lume acum in deriva – „voi sunteti oamenii marii...!”, teama fara chip care pluteste ca o otrava peste lumea greaca, cum, cutremurata de revelatie, spune Penelopa. O lume pe care, la crepuscului vietii, acelasi Ulise, acum alaturi de Penelopa incearca sa o salveze, plecand pe mare, nu spre Apus, ci spre Rasarit, pentru a-i cinsti, dupa datini, pe cei disparuti. O lume care avea sa mai traiasca, istoric, pana la ultimele cuvinte ale lui Iulian Apostatul, cel din urma imparat pagan al Imperiului Roman: „Ai invins Galileiene!”
In greaca veche, dupa explicatiile lui Homer, Odysseus inseamna „cel urat/prigonit de zei” (aceeasi semnificatie o are si Ulise, in limba latina).
Penelopa inseamna „cea salvata de gaste”. Pentru ca, la nastere, ea ar fi fost aruncata in mare de parintii sai si a fost salvata de un card da gaste.
Mi-am petrecut adolescenta printre eroii Iliadei, Odiseei, ai Eneidei. I-am detestat pe Achile, pe Ulise, pe Agamemnon, pe Elena, pe Paris. I-am admirat Hector, pe Priam, am plans alaturi de Ifigenia, am tremurat alaturi de Enea cand mama sa Afrodita/Venus ii deschide ochii si-i arata cum zeii distrug zidurile Troiei, deci nu are rost sa mai lupte si trebuie sa fuga. Am admirat-o pe Penelopa. In filmul lui Nolan, Anne Hathaway joaca rolul Penelopei cum nu cred ca o alta actrita ar fi putut sa o faca. Sunt clipe de har cand simbioza este perfecta. Robert Powell, in rolul lui Isus din Nazaret. Liz Taylor, in rolul Cleopartei. Anne Hathaway, in rolul Penelopei.
Pentru prima data imi place o versiune a lui Ulise. Un Ulise nu invins, nu castigator, unul resemnat care pleaca sa implineasca un ultim ritual pe care i-l mai ingaduie zeii, inainte ca sa dispara cu totii.
Sunt doua masuri care ne croiesc cu obstinantie destinul, in aceasta lume. Inexorabila curgere si nevoia irepresibila de a conserva ce avem. Ciudat este ca le vedem mereu cand este aproape prea tarziu. Daca-l citim pe Homer, nu ne dam seama daca timpul il insoteste pe Ulise sau Ulise insoteste timpul.
Timpul vechilor greci este inghetat. Timpul nostru este inghetat. La vechii greci, destinul este decis de zei, scris inca de dinainte de nastere. Colto toarce nestingherită firul vieţii, Lachesis îl masoara iar Atropos îl taie. Agamemnon este „blestemat” sa o sacrifice pe fiica sa Ifigenia, daca vrea sa aiba vant bun spre Troia. Acesta este destinul. La fel, Oedip isi va ucide tatal si se va casatori cu mama sa – in ciuda tuturor eforturilor oamenilor de a infrange destinul. La Nolan, Ulise se intoarce pe mare nu ca sa infrunte destinul, ci sa-l implineasca.
Lumea s-a schimbat, de la Ulise incoace. Sfantul Augustin (Augustin din Hipona) schimba paradigma si inventeaza, in mod fermecator si bizar totodata, „liberul arbitru” (in „De libero arbitrio”). Desi Dumnezeu este omnipotenent, omniscient, trecut, prezent si viitor, deopotriva, desi soarta omului ramane in mainile lui Dumnezeu, omul este capabil sa-si schimbe destinul. Aceasta putere are sa fie analizata, mai apoi, de Max Weber („Etica protestantă şi spiritul capitalismului”) care explica cum credinta ca omul isi face, in parte, destinul a contribuit la un progres economic personal, neintalnit pana la reforma protestanta.
Cautarea unui sens intru implinirea unui destin nu se opreste o data cu Weber. Gasim cautarea la Camus („Mitul lui Sisif”) in care Sisif, muritorul condamnat la o munca vesnica, isi accepta destinul fara manie. Il gasim la Lucian Blaga: „Omul nu-i decat masura/unui drum de implinit.” Il gasim in fiecare dintre noi cand, aproape inevitabil, ne punem, macar o data in viata, intrebarea: „Dar se putea, oare, altfel?”
