Vineri, 27 martie 2009 - o zi minunată în Washington, D.C., nu însă şi pentru economia mondială. Bursa de valori din Statele Unite căzuse cu 40% în doar şapte luni, în timp ce economia americană pierduse 4,1 milioane de locuri de muncă.
Productivitatea la nivel mondial scăzuse pentru prima dată de la cel de-al Doilea Război Mondial. În ciuda faptului că guvernul intervenise de trei ori cu fonduri, acţiunile Citibank valorau sub trei dolari, aproape cu 95% mai puţin decât valoarea lor maximă; acţiunile Bank of America, revitalizate de două ori, pierduseră 85% din valoare. Populaţia era agitată din cauza recentelor ştiri referitoare la faptul că American International Group, care fusese salvat prin angajamente de până la 180 de miliarde de dolari din taxele americanilor, plătea 165 de milioane de dolari sub formă de bonusuri directorilor şi negociatorilor din cadrul departamentului care aproape a cauzat falimentul companiei cu un an înainte, în septembrie. Propunerile de reanimare cu care au venit cei din administraţia lui Obama, care fuseseră iniţial aspru criticate în februarie, aveau acum parte de reacţii temperate în presă şi pe pieţe. Economişti de renume susţineau faptul că anumite bănci importante ar trebui să fie preluate şi restructurate de către guvern. Stilul de viaţă de pe Wall Street era în pericol.
În acea vineri din luna martie, 13 bancheri - directorii executivi ai celor mai importante 13 instituţii financiare - au avut o întâlnire cu preşedintele Barack Obama la Casa Albă. "Ajutaţi-mă să vă ajut", i-a îndemnat preşedintele. La întâlnirea cu reporterii mai târziu, aceştia au dat răspunsul politic standard. Secretarul de presă de la Casa Albă, Robert Gibbs, a sintetizat mesajul preşedintelui: "Cu toţii trebuie să ne punem pe treabă. Suntem cu toţii implicaţi". "Sunt de părere că suntem cu toţii implicaţi", a spus şi Vikram Pandit, director executiv al Citigroup. John Stumpf, director executiv al Wells Fargo a preluat refrenul: "Mesajul principal este că suntem cu toţii implicaţi".
Ce însemna "suntem cu toţii implicaţi"? Era limpede că cei 13 bancheri aveau nevoie de sprijinul guvernului. Doar intervenţii guvernamentale uriaşe, sub forma unor investiţii directe cu bani publici, garanţii guvernamentale pentru diferite pieţe, împrumuturi de urgenţă practic nelimitate din fondul Sistemul Rezervelor Federale (Fed) şi rate ale dobânzilor mai scăzute ca niciodată, au ferit băncile de faliment sau preluare forţată, cum au păţit BearStearns, Lehman Brothers, Merrill Lynch, Washington Mutual şi Wachovia. Dar care era motivul pentru care guvernul avea nevoie de bancheri?
Orice economie modernă are nevoie de un sistem financiar, nu numai pentru efectuarea plăţilor, dar şi pentru transformarea depozitelor dintr-o anumită ramură a economiei în investiţii productive în alt sector. Cu toate acestea, administraţia Obama a hotărât, aşa cum au făcut şi administraţiile George W. Bush şi Bill Clinton înainte, că avea nevoie de acest sistem financiar - un sistem dominat de cei 13 bancheri care au venit în martie la Casa Albă. Băncile lor utilizau bilanţuri uriaşe pentru a concura pe pieţe financiare noi, amestecând instrumente financiare derivate complexe şi împrumuturi ipotecare exotice într-o infuzie toxică ce a otrăvit, în cele din urmă, economia mondială. Pe parcurs, ele s-au dezvoltat atât de mult încât eventualul lor faliment ameninţa stabilitatea întregului sistem, oferindu-le un grad de influenţă extraordinar asupra guvernului. În ciuda rolului principal pe care l-au avut aceste bănci în declanşarea crizei financiare şi a recesiunii, Barack Obama şi consilierii săi au hotărât că tot de ele depindea prosperitatea economică a ţării. Aşa că au început să apere Wall Streetul de furia generalizată a populaţiei - "linşajul" la care făcea referire Obama la întrunirea din 27 martie.
Spre lauda sa, Obama încerca să profite de pe urma crizei de pe Wall Street pentru a obţine concesii de la bancheri - mai ales a vrut ca aceştia să reducă bonusurile care i-au înfuriat pe oameni şi să sprijine planul administraţiei sale de a revizui legislaţia sistemului financiar. Însă, pe măsură ce primăvara şi vara treceau, a devenit extrem de clar faptul că nu a reuşit să îi facă să coopereze. Cum megabăncile conduse de către JPMorgan Chase şi Goldman Sachs au raportat profituri record sau aproape record (şi fondurilor de premiere asemenea), industria bancară şi-a îndreptat artileria grea împotriva reformelor relativ moderate propuse de către administraţie, luându-şi drept ţintă mai ales măsurile pentru protecţia consumatorilor neavizaţi de a nu fi anihilaţi de către creditele ipotecare, cărţi de credit şi conturi bancare riscante şi scumpe. În septembrie, când Obama a ţinut o cuvântare importantă la Federal Hall, New York, cerând celor de pe Wall Street să sprijine reforme esenţiale, nici un director executiv de la o bancă importantă nu s-a deranjat să îşi facă simţită prezenţa. Pentru ca Wall Streetul să se schimbe, Obama trebuia să folosească forţa (politică).
De ce s-a întâmplat acest lucru? De ce nici iminenţa colapsului sistemului financiar şi nici salvarea în ultima clipă reuşită de două administraţii ezitante nu au reuşit să-i ofere guvernului vreo influenţă asupra marilor bănci?
Până în martie 2009, băncile de pe Wall Street nu fuseseră doar un grup de interese oarecare. În ultimii 30 de ani ele au devenit printre cele mai bogate industrii din istoria economiei americane şi una dintre cele mai puternice forţe politice din Washington. Banii din sectorul financiar au inundat fondurile pentru campanii electorale ale reprezentanţilor din Congres. Bancherii specializaţi pe investiţii şi aliaţii lor şi-au asigurat poziţii înalte la Casa Albă şi în cadrul Departamentului Trezoreriei. Cel mai important este faptul că, pe măsură ce activitatea bancară a devenit mai complicată, mai prestigioasă şi mai profitabilă, ideologia Wall Streetului - că inovaţiile fără limite şi pieţele financiare nereglementate sunt benefice pentru America şi pentru întreaga lume - a devenit o poziţie comună ambelor tabere politice de la Washington. Finanţarea campaniilor electorale, precum şi uşa turnantă a traficului de influenţă între sectorul privat şi serviciul guvernamental au făcut ca băncile de pe Wall Street să dobândească influenţă la Washington, însă cea mai importantă victorie a lor a constat în schimbarea mentalităţii în favoarea lor, până într-acolo unde argumentele lobbyiştilor păreau evidente membrilor Congresului şi funcţionarilor din administraţie. Desigur, atunci când apăreau disensiuni, ca în cazul perioadei imediat următoare crizei financiare, băncile încă erau în stare să-şi scoată la atac armamentul convenţional - finanţarea campaniilor şi lobbyiştii; însă, datorită puterii ideologice pe care o deţineau, multe dintre bătălii erau câştigate dinainte.
Influenţa politică a Wall Streetului a contribuit la crearea unui mediu de neamestec guvernamental în care marile bănci au devenit mai mari şi mai riscante; până în anul 2008 ameninţarea falimentului acestora a reuşit să ţină sub control restul economiei. Această influenţă politică a însemnat, de asemenea, că atunci când guvernul chiar a salvat sistemul financiar, a făcut-o în termeni favorabili tot băncilor. "Suntem cu toţii implicaţi" însemna, de fapt, că marile bănci erau deja bine ancorate în inima sistemului politic, iar guvernul hotărâse că avea nevoie de bănci cel puţin în aceeaşi măsură în care băncile aveau nevoie de guvern. Atâta vreme cât sistemul politic rămânea subjugat ideii că America are nevoie de bănci mari, sofisticate, dornice de a-şi asuma riscuri şi extrem de profitabile, acestea erau avantajate în orice negociere. Politicienii vin şi pleacă, însă Goldman Sachs rămâne.
Băncile de pe Wall Street constituie noua oligarhie americană - o grupare care câştigă putere politică datorită puterii economice pe care o deţine şi apoi utilizează această putere politică în avantajul său. Profiturile şi bonusurile galopante din sectorul financiar au fost transformate în putere politică prin intermediul finanţărilor de campanii şi al atracţiei pe care o exercită uşa turnantă a traficului de influenţă. Însă acele profituri şi bonusuri au întărit credibilitatea şi influenţa Wall Streetului; într-o eră în care triumfă un capitalism al pieţei libere, o industrie care genera atât de mulţi bani sigur este benefică, iar oamenii care câştigă atât de mult sigur ştiu ceea ce fac. Banii şi ideologia se susţineau reciproc.
Nu este prima dată când o elită puternică din punct de vedere economic capătă importanţă politică. La sfârşitul secolului al XIX-lea, trusturile industriale gigantice - multe dintre ele finanţate de către bancherul şi industriaşul J.P. Morgan - dominau economia Statelor Unite, sprijinite fiind de către aliaţii lor de la Washington, până când preşedintele Theodore Roosevelt a adoptat pentru prima dată o legislaţie antitrust pentru a pune capăt acestei stări de lucruri. Dar şi mai devreme, la începuturile înfiinţării republicii, Thomas Jefferson a atras atenţia asupra ameninţării politice reprezentate de Bank of the United States.
Nouă, celor din Statele Unite, ne place să credem că oligarhiile sunt o problemă cu care se confruntă alte ţări. Termenul a căpătat importanţă odată cu acumularea averii şi puterii de către câţiva oameni de afaceri ruşi pe la mijlocul anilor '90; acesta este la fel de potrivit şi în cazul altor pieţe emergente, unde afacerişti influenţi oferă bani şi susţinere politică în schimbul unor favoruri din partea guvernului. Însă faptul că tipul nostru american de oligarhie operează nu prin intermediul mitei sau al şantajului, ci prin puterea blândă a mijloacelor de acces şi a ideologiei, nu îl face nicidecum mai slab. Poate că avem cel mai avansat sistem politic din lume, dar deţinem şi cel mai avansat sistem oligarhic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
