Cunoscut cititorilor de limbă engleză mai cu seamă prin cronicile de carte publicate în ritm susţinut în prestigioase publicaţii, precum London Review of Books sau The NewRepublic, ori prin excelentele pagini din volume cum ar fi The Broken Estate sau The Book Against God, James Wood oferă, prin noua sa colecţie de eseuri, intitulată The Irresponsible Self: OnLaughter and the Novel*, nu numai un excelent studiu asupra comicului romanesc, ci şi o surpriză de proporţii - mai cu seamă celor convinşi că personalitatea criticului s-ar reduce (ori ar trebui să se reducă) exclusiv la seriozitatea judecăţilor de valoare şi la formulările voit succinte.
Stendhal compara, se ştie, romanul cu o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Iar dacă, în secolul al XI-X-lea, modelul acesta era cât se poate de viabil pentru structura narativă realistă, perioada contemporană va manifesta tendinţa de a-l respinge, mai cu seamă din dorinţa scriitorilor de a se impune pe ei înşişi în calitate de etalon al lumii ficţionale ori, în cel mai bun caz, din impulsul de a influenţa opiniile cititorilor şi de a le sugera posibilele căi spre descifrarea sensurilor cărţii. Din punctul de vedere al lui James Wood, aceasta ar fi greşeala cea mai gravă a prozatorilor contemporani - mai precis a unora dintre ei: şi anume, incapacitatea de a se ridica la nivelul formulei literare pe care au ales să o practice. Căci romanul, în ciuda popularităţii sale, nu e nicidecum o specie literară uşoară - şi cu atât mai puţin una simplă... Numai că, renunţând la demodata oglindă în stare să reflecte atât cerul albastru, cât şi noroiul din băltoace, mulţi autori contemporani au încercat să o înlocuiască cu propria lor imagine sublimată ori să accentueze exclusiv experimentele formale, pierzând astfel din vedere tocmai conţinutul. În consecinţă, romanul epocii noastre va fi caracterizat de un număr din ce în ce mai mare de pagini aparţinând unei mulţimi tot mai mare de autori, dar va pierde din semnificaţii, iar personajele se vor transforma, mult prea adesea, în simple marionete menite a reprezenta punctele de vedere ale scriitorului, impuse, astfel, implicit, cititorului. Romancierul va încerca, în acest fel, să insiste asupra propriei sale superiorităţi, înţelepciuni sau ironii - după caz! -, iar "demodatul" realism va deveni, aproape pe nesimţite, "hysterical realism", reprezentat de autori cum sunt Thomas Pynchon sau Don DeLillo, care, după cum se exprimă James Wood, "simt mereu nevoia să ţipe sau să se manifeste cât se poate de zgomotos la nivelul discursului romanesc, tocmai deoarece trebuie să ascundă cât mai bine faptul că nu prea au mare lucru de spus şi nici nu reuşesc să înveţe să asculte"...
Însă, după atâtea epoci strălucite pe care romanul le-a cunoscut de la consacrarea sa ca formă literară bine definită, ideal ar fi fost ca accentul să cadă, acum, în contemporaneitate, într-o perioadă a maturităţii (cel puţin presupuse...) a acestei specii literare, pe profunzimea personajelor ori a mesajului de ansamblu al textului, iar nu pe simplele experimente / experienţe formale. Căci, aşa cum ştim încă de la Henry James, ficţiunea cu adevărat valoroasă nu ne învaţă ce să gândim, ci se mulţumeşte să pună în faţa cititorilor ceea ce personajele gândesc, excluzând, astfel, generalizările simplificatoare. Proza cu adevărat valoroasă, o spune tot Henry James, "are calitatea unei anumite iresonsabilităţi, în sensul că autorul dă senzaţia că îşi eliberează personajele de orice constrângeri, iar acestea pot deveni la fel de nesigure sau de greu de definit ca orice fiinţă umană reală." Însă această calitate a fost, din păcate, pierdută aproape în totalitate de proza contemporană, de aici excesele unui Salman Rushdie sau Th. Wolfe, cei care s-au încapăţânat mereu să fie la modă, uitând că, în definitiv, doar făcând abstracţie de modă şi de toate posibilele modele literare romanul poate rămâne (sau deveni!) cu adevărat relevant.
Încercând să ofere o imagine de ansmablu asupra prozei occidentale, James Wood alege, în această carte, să se raporteze la nivelul comicului, de natură, după părerea sa, să salveze romanul contemporan de căderea în clişeu sau în schematism inutil. Căci, prin intermediul comicului, cititorului i se oferă, indirect, o cheie de lectură, cu care să poată pătrunde în profunzimea universului unor autori capabili să intuiască implicaţiile extrem de serioase ale râsului, precum Evelyn Waugh cel care râde, plin de maliţiozitate, de mai toate personajele sale, sau Cehov ori Dostoievski, marii maeştri ai artei de a râde împreună cu personajele pe care le creează. Mai cu seamă această a doua categorie atrage atenţia lui Wood, căci tocmai prin intermediul unei astfel de strategii, marii autori au reuşit să sugereze cititorilor că, oricât de atent ar citi textele pe care le au în faţă, nu vor reuşi niciodată să cunoască destinul personajelor implicate în acţiunile cărţii mai bine decât îl pot cunoaşte pe al lor. Scriitorii cu adevărat mari sunt, deci, aceia care râd printre lacrimi, asemenea lui Gogol, modelul acesta fiind urmat, fie şi parţial, de Joseph Roth ori de Saul Bellow. Râsul devine, astfel, aspectul care reuşeşte, oricât de paradoxal ar putea să pară acest lucru, să salveze romanul de căderea în derizoriu şi să sugereze cititorului că numai de lucrurile cu adevărat serioase se poate râde. Fie şi cu (ori printre!) lacrimi.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
