Una dintre ocupatiile favorite ale practicienilor scenei (mai ales atunci cand, din diverse motive, se cearta cu unul sau mai multi teoreticieni ai scenei) este sa faca dovada, in fata celor din urma si a lumii intregi, ca intre opiniile criticilor (ticalosii de critici!) si gusturile spectatorilor inocenti ("Publicul, Dumnezeul nostru!" ) exista o prapastie de netrecut si de neumplut decat cu, eventual, prapastiile emise de cronicari. Care, din rea-vointa, nestiinta sau necuviinta, umbla sa faca praf spectacole luate cu asalt de catre masele largi.
E adevarat, se intampla uneori ca intre parerile exprimate de critici si primirea rezervata "in cetate" a cate unei productii (primire verificabila nu atat prin intensitatea aplauzelor cat prin numarul biletelor vandute) sa existe deosebiri sensibile. Adica mari. Fenomenul e interesant si merita un studiu. Nu este aici, desigur, locul unui asemenea studiu, dar, cu titlu orientativ, precizez ca diferentele acestea se inregistreaza, de regula, in cazul pieselor "dramatice" noi si al comediilor de orice varsta. In prima situatie, insolitul arhitecturii narative, al personajelor sau al limbajului poate face deliciul unei receptari "avizate" si poate, dimpotriva, surprinde neplacut, soca sau chiar speria un spectator mai putin deschis la inovatie sau mai putin dispus sa-si lase tulburate obisnuintele. Daca ar fi fost sa se tina cont exclusiv de reactia publicului "normal", Cantareata cheala a lui Eugen Ionescu, de pilda, ar fi disparut definitiv din peisaj acum vreo 60 de ani, imediat dupa premiera. In a doua situatie, fizionomia obosita, previzibila sau triviala a unei montari cu un text comic poate, dimpotriva, sa-l irite si sa-l dezguste pe criticul obligat, prin natura profesiei, sa asiste frecvent la astfel de inadvertente si poate, in schimb, sa-l amuze si sa-l "destinda" pe spectatorul ocazional, care vine la teatru tocmai pentru a-si decupla creierul de la activitati solicitante. Daca ar fi fost dupa critici, spectacole cu viata neasteptat de lunga - precum, de exemplu, Tache, Ianke si Cadir de la TNB (premiera din 2001) - ar fi fost de mult scoase de pe afis. O buna politica culturala, respectiv teatrala, consta, probabil, in corecta echilibrare a acestor - ireconciliabile, uneori - extreme. Ce te faci insa cand extremele se ating?
La Teatrul Mic din Bucuresti, Florin Calinescu - actor, regizor si director al numitului teatru - a pus in scena Razboi cu Troia nu se face de Jean Giraudoux. Piesa scriitorului francez (1882-1944) este o glosa amar-sarcastica pe marginea mitologiei si literaturii legate de faimosul conflict intre ahei si troieni descris de Homer, dar si o sumbra premonitie a carnagiului mondial ce avea sa vina (textul dateaza din 1935); ca si in alte piese de-ale sale inspirate din istorie, avem de-a face cu o reconsiderare amabil-ironica, discret-cinica si eleganta a cliseelor "legendare" - la limita, cu o parodie. Fara indoiala, Florin Calinescu - absolvent "cu acte" nu doar de Actorie, ci si de Regie - cunoaste toate amanuntele de mai sus, ba, e de presupus, si altele, inca mai savante; este, pe deasupra, un om inteligent. De ce, in aceste conditii, s-a apucat el sa faca pe scena o parodie la parodie devine greu de inteles - dar si mai greu de inteles este de ce a avut nevoie de numele si textul lui Giraudoux. De ce nu l-a lasat (pe bietul om, era sa zic) in pace si nu a luat ca punct de plecare pentru teribila intreprindere pe care o pune in mars mitologia ca atare; nu ca Homer ar merita bascalia mai mult decat Giraudoux, dar existenta lui, macar, nu e atestata istoric si poti spera ca niciun spirit nu se simte insultat, acolo sus, in lumea umbrelor. Spectacolul incepe cu intrarea in scena (de fapt, iesirea de sub scena) a lui Calinescu insusi, pe post de Heinrich Schliemann explicand in linii mari povestea razboiului troian - idee fructuoasa, in principiu, in beneficiul necunoscatorilor de mitologie. Mai departe, insa, desfasurarea scenica derapeaza intr-un soi de cabaret de neinchipuita vulgaritate (cabaretul fiind, in sine, o specie de spectacol absolut stimabila), in care intriga nu poate fi urmarita din cauza ca este literalmente inecata de "aluzii" (cuvinte, gesturi, atitudini) asa-zicand sexuale; porcoase e cuvantul potrivit. Campionul incontestabil al acestei "lecturi" este, in rolul Hector, o persoana pe nume Dan Condurache. Candva, actorul omonim dadea stralucire spectacolelor Teatrului Mic si isi onora nu doar profesia, ci si identitatea civila printr-o daruire emotionanta; acum, alter ego-ul sau malign isi batjocoreste nu doar fiinta proprie, ci si colegii, publicul, teatrul ca idee, ca arta si ca institutie: grohaie, behaie si sughite, isi plimba neincetat mainile in zona pelviana, cu ochii dati peste cap si limba atarnand in coltul gurii, nu se mai da dus din scena. Privindu-l, ti-e jena sa-l privesti. Indraznesc sa spun ca, asa batut de soarta cum e (zeii, te pomenesti!), fara persoana amintita spectacolul ar fi fost, cel putin, suportabil, pentru ca unii actori din distributie, daca nu joaca in adevaratul sens al cuvantului, incearca, macar, sa emita vorbele cu mestesug (un model ofera Claudiu Istodor, in Ulise: cand apare el, actiunea pare chiar sa se inchege si privitorul devine, fara sa vrea, atent). Numai ca montarea este astfel construita incat totul se in-varteste in jurul lui Hector si al lui Schliemann (ca actor, Calinescu e expozitiv si rece, dar, data fiind functia de narator a personajului, faptul nu deranjeaza prea tare). Asa stand lucrurile, interpretii - Rodica Negrea, Adriana Schiopu, Bogdan Talasman (inca tanar actor, care fugea disperat, acum cativa ani, de "rutina" si "marginirea" provinciei...), Julieta Ghiga Szonyi, Sorin Medeleni, Dana Dembinski-Medeleanu, Eugen Motriuc, Ion Lupu, Radu Zetu, Lorena Lupu - se lasa inghititi, in scenografia remarcabil de urata semnata Irina Solomon si Delia Hantiu, de torpoarea lubrica ce se instaureaza pe scena. As fi putut sa nu-i numesc, dar, recunosc, n-am vrut sa-i crut.
Sala era, la inceput, cam jumatate plina. In timpul reprezentatiei, niste spectatori au plecat. Dupa spectacol, la garderoba, o fata isi intreba iubitul de ce e incruntat. "Pai cum sa nu fiu?! Cu banii astia, mai bine mergeam la Pizza Hut!" Pai nu?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
