Acordă-mi acest vals/ de Zelda Fitzgerald

Zelda Sayre Fitzgerald s-a născut în 1900 în Montgomery, statul Alabama, într-o familie care număra în rândurile sale congresmeni şi judecători. Zelda, al cărei nume a fost împrumutat dintr-o carte de poveşti, şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în atmosfera lipsită de griji a Sudului. A participat intens la viaţa socială, a dansat în spectacole de balet şi la balurile din lumea bună, unde l-a şi cunoscut pe tânărul Frances Scott Fitzgerald, pe atunci locotenent şi scriitor în devenire. Imediat după succesul primului său roman, Dincoace de Paradis (This Side of Paradise), cei doi se căsătoresc, în 1920, la New York şi încep să trăiască din plin libertăţile, dar şi excesele „anilor nebuni“. În 1932, boala psihică ale cărei semne începuseră să se manifeste demult determină internarea ei în clinici din Elveţia, după care urmează un lung şir de internări intermitente în centre din America. În cursul unei asemenea perioade, în 1932, scrie cu febrilitate la un roman pe care îl termină în şase săptămâni – Acordă-mi acest vals (Save Me the Waltz). Îl va rescrie parţial, la insistenţele lui Scott Fitzgerald care lucra, în acelaşi timp, tot la un roman autobiografic, Blândeţea nopţii (Tender Is the Night). La începutul anilor '40, după lectura romanului postum al lui Scott Fitzgerald (The Love of the Last Tycoon), Zelda începe să lucreze la cel de-al doilea roman al său, Caesar's Things, dar acesta va rămâne neterminat. În 1948 piere în incendiul declanşat la spitalul unde era internată. Cunoscută în epocă mai ales pentru apariţiile sale extravagante şi pentru personajele pe care i le-a inspirat celebrului ei soţ, Zelda Fitzgerald este văzută în prezent ca simbol al unei perioade de emancipare a femeii şi, tot mai mult, ca scriitor şi artist de drept.

Alabama, mezina familiei judecătorului Beggs, este o tânără din Sud, dezinhibată şi plină de vivacitate, dornică să îşi trăiască viaţa după propriile reguli. Trecând peste dezacordul părinţilor şi depăşindu-şi ezitările, se căsătoreşte cu David Knight, un tânăr cu o situaţie precară, dar cu dorinţa şi voinţa de a reuşi în artă... Doi îndrăgostiţi în care nu este greu să îi recunoaştem pe Zelda şi pe Scott Fitzgerald, al căror destin îi va uni într-o relaţie de cuplu pe cât de fascinantă, pe atât de distructivă.

*

*       *

Clădirea clubului se ivea indiscretă de sub stejari ca un mic mănunchi de bulbi din care frunzele ţâşnesc primăvara prin frunzele uscate. Maşina opri pe aleea cu pietriş, cu botul vârât într-un rond de belşiţă. În jurul clubului, pământul era la fel de bătătorit şi golaş ca un loc de joacă pentru copii. Plasa ce atârna în jurul terenului de tenis, vopseaua verde-cafenie ce se scorojea pe pavilionul de la prima gaură de golf, hidrantul din care curgea apă, veranda acoperită de un strat gros de praf, totul respira parfumul plăcut al naturii lăsate să crească în voie. Ce păcat că o sticlă de whisky explodase într-unul dintre dula­purile de la vestiar, imediat după război, şi clădirea luase foc, arzând până la temelie. O atât de mare parte a tinereţii teoretice – nu doar primii ani de simplă tranziţie spre maturitate, ci aceia ai proiectelor şi evadărilor oamenilor neadaptaţi în vremuri dramatice – prinsese rădăcini sub grinzile joase, încât era posibil ca focul ce distrusese acest sanctuar al nostalgiei din vremea războiului să fi fost un caz de combustie spontană pro­vocată de saturaţia sentimentală. Nici un ofiţer nu ar fi putut să vină în acest loc de trei ori fără să se îndrăgostească, să se logo­dească şi să populeze ţinutul cu mici cluburi exact ca acesta.

Alabama şi locotenentul zăboveau în faţa uşii.

– Am de gând să pun o placă memorială pe locul primei noastre întâlniri, spuse el.

Scoase din buzunar un briceag şi scrijeli pe tocul uşii: David, David, Knight, Knight, Knight şi domnişoara Alabama Nimeni.

– Egoistule, protestă ea.

– Îmi place locul ăsta. Să ne aşezăm aici puţin.

– De ce? Balul ţine doar până la miezul nopţii.

– Nu poţi să-mi acorzi măcar trei minute de încredere?

– Ba da, dar tocmai de aceea vreau să intru.  

Era puţin supărată din pricina numelor. David îi spusese de nenumărate ori cât de faimos avea el să devină.

În timp ce dansa cu David, simţi miros de lucruri noi. Stând atât de aproape de el, cu faţa aşezată între urechea lui şi gulerul înalt de ofiţer, avea impresia că este introdusă în tainele depo­zitelor subterane ale unui magazin de ţesături fine, unde, din baloturi, se răspândeşte parfumul delicat de batist, de in şi de lux. Îl invidia pentru paloarea lui rasată. Când îl vedea părăsind ringul de dans cu alte fete, avea un sentiment de amărăciune, provocat nu atât de intimitatea împărtăşită de el cu celelalte, cât de faptul că nu era ea aleasa pe care să o însoţească în acele tărâmuri mai calme şi mai senine pe care le stăpânea singur.

O conduse acasă şi se aşezară amândoi în faţa şemineului, desprinşi de realitate. Flăcările se reflectau pe dinţii lui şi îi luminau chipul cu sclipiri transcendentale. În faţa ochilor ei, tră­săturile lui David jucau la fel de greu de prins ca şi ţinta de celuloid care saltă pe un jet de apă la standul de tir. Fata căută prin momentele petrecute cu tatăl ei un sfat despre cum să te comporţi inteligent; acolo însă nu se găsea nimic despre far­me­cul omenesc. Era îndrăgostită şi aforismele ei personale nu îi erau de nici un ajutor.

În ultimii câţiva ani, Alabama se transformase într-o tânără înaltă şi zveltă; din cauza distanţei mai mari faţă de pământ, părul ei blond părea mai deschis la culoare. Picioarele i se desfă­şurau în faţă lungi şi subţiri, ca în desenele rupestre; îşi simţea mâinile grele şi dureroase, de parcă ochii lui David aşezaseră o povară peste ele. Era conştientă că faţa îi strălucea în lumina fo­cului ca o glazură, ca în reclama la îngheţata de căpşuni pe care o tânără atrăgătoare o savurează în iunie. Se întrebă dacă David îşi dădea seama cât de vanitoasă era.

– Aşa deci, îţi plac bărbaţii blonzi?

– Da.

Când era presată, Alabama avea un fel de a vorbi ca şi cum, brusc, cuvintele pe care le pronunţa o jenau în gură şi trebuia să scape de ele înainte de a putea comunica.

El îşi verifică imaginea în oglindă – păr blond-cenuşiu, ca lumina lunii din picturile secolului al XIII-lea, şi ochi ca nişte grote, grota albastră, grota verde, stalactite şi malahite suspen­date deasupra pupilelor negre –, de parcă şi-ar fi făcut sieşi in­ventarul înainte de plecare şi se simţea mulţumit că este întreg.

La spate, avea capul bine conturat şi acoperit cu muşchi moale, iar obrazul se rotunjea ca o pajişte însorită. Mâinile lui cuprindeau umerii Alabamei ca gropile calde dintr-o pernă.

– Spune „Dragule!“, o îndemnă el.

– Nu.

– Mă iubeşti. De ce nu vrei?

– Pentru că nu spun nimic nimănui. Nu vorbesc.

– De ce nu vrei să-mi vorbeşti?

– Pentru că ar strica totul. Spune-mi că mă iubeşti.

– O! Te iubesc. Tu mă iubeşti?

Îl iubea atât de mult pe acest bărbat, se simţea atât de aproape şi tot mai aproape de el, încât imaginea lui se deformă, ca şi cum şi-ar fi lipit nasul de oglindă pentru a se privi singură în ochi. Îi simţea liniile gâtului şi ale profilului frumos sculptat ca pe nişte pale de vânt care îi spulberă luciditatea. Simţea cum propria ei substanţă se face tot mai mică şi mai firavă, ca acele fire de sticlă topită care se tot alungesc şi subţiază până când din ele nu mai rămâne decât o iluzie scânteietoare. Se simţea neînsemnată şi fermecată. Alabama era îndrăgostită.

Se strecură în grota binevoitoare a urechii lui David. Înă­untru, locul era fumuriu la modul spectral, gândi ea în timp ce pătrundea cu privirea până la şanţurile adânci ale cerebe­lului. Nici o excrescenţă sau vegetaţie care să întrerupă acele circum­voluţiuni netede, doar materie cenuşie lucioasă, bombată. „Trebuie să văd şi mai adânc, până la liniile din faţă“, îşi spuse Alabama. Cele două mari protuberanţe ale lobilor frontali i se înălţau umede deasupra capului şi ea începu să le urmărească sinuozităţile. Nu după mult timp se rătăci. Ca într-un labirint mistic, văile şi crestele se succedau dezolante; nici un indiciu care să o ajute să aleagă un drum sau altul. Merse poticnit până când ajunse la bulbul rahidian. Marile şanţuri întortocheate o făcură să se învârtă în cerc. Începu să alerge cuprinsă de isterie. David, înfiorat de senzaţia de atingere din capul şirei spinării, îşi desprinse buzele de ale Alabamei.

– Vreau să mă întâlnesc cu tatăl tău, să-l întreb când ne putem căsători.

Fragment din Zelda Fitzgerald, Acordă-mi acest vals. Traducere de Rodica Ştefan. În pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecţia Raftul Denisei coordonată de Denisa Comănescu

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels