• Leu / EUR4.9461
  • Leu / GBP5.7088
  • Leu / USD4.7286
Ziarul de Duminică

Acum un veac (L). „Inima ne e împărţită între nădejde şi teamă”/de Ion Bulei

Acum un veac (L). „Inima ne e împărţită între nădejde şi teamă”/de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

03.03.2016, 23:53 85

Din februarie 1917, încep să curgă la Iaşi ştirile despre revoluţia rusă. Maria le primeşte cu mare nelinişte. La Petrograd era sora ei Ducky. La Curtea imperială erau rudele ei. Între timp, soseşte şi în Moldova primăvara. Maria inspectează unităţi ale armatei. Începe cu divizia de cavalerie şi e bucuroasă să constate că totul e bine rânduit, că spitalele arată într-o stare mulţumitoare. Împreună cu Ferdinand şi cu Barbu Ştirbei, la 23 martie 1917, dezbate declaraţia redactată de N. Iorga, pe care o citeşte regele, promiţând pământ şi libertăţi soldaţilor din tranşee. În aceeaşi zi, Maria redactează un apel către America prin care cere ajutorarea României. Soldaţii ruşi încep să se arate tot mai nesupuşi. Prin Iaşi, şi nu numai, se răspândesc zvonuri despre un complot împotriva regelui Ferdinand. Ruşii erau în număr foarte mare şi orice idee anarhică se putea coace în mijlocul lor. Iar românii nu puteau decât să procedeze cu maximă prudenţă pentru a nu-i deranja pe ruşi.

Maria face în continuare inspecţii pe la spitalele din Moldova. Are obiceiul de a păşi foarte încet prin sălile cu bolnavi, astfel încât să nu li se pară că-şi face vizita în grabă. Doctorii o sfătuiesc să poarte mănuşi de cauciuc când umblă printre bolnavii de tifos. „Dar eu mă împotrivesc, pentru că toţi soldaţii îmi sărută mâna şi nu pot să le dau să sărute o mână de cauciuc.” Între altele, ajunge şi la Ţibăneşti, la moşia lui P.P. Carp, unde, în vreme de pace, Ferdinand venea frecvent la vânătoare. Aici bolnavii zăceau în nişte corturi groase. A intrat în casa lui Carp locuită acum de ruşi. „Ce ironie! Carp întotdeauna i-a urît pe ruşi.” Merge la mormântul fiului lui Carp. Pune un buchet de flori pe mormânt, în numele mamei acestuia, şi ea decedată şi înmormântată aici.

Alături de Ferdinand, primeşte o delegaţie de evrei, cărora le promite drepturi după război şi tratament, deopotrivă cu toţi ceilalţi locuitori. Era un act necesar pe care elita politică românească nu mai putea întârzia să-l facă.

Maria scrie pentru ziarul lui N. Iorga. Sunt articole care şi atunci erau considerate foarte bune. Se descoperă astfel pe sine drept un talentat jurnalist. „Eu, care niciodată nu scrisesem şi la drept vorbind aveam o idee prea puţin bună despre darurile mele intelectuale. Ei bine se vede că în ziua de azi se întâmplă multe lucruri neaşteptate. Tot atât de neaşteptat e faptul că trimit în fiece zi pâine albă dlui profesor Iorga a cărui sănătate nu se prea învoieşte cu pâinea neagră. De câtva timp sunt privită cu îngăduinţă de acest mare om. Să vedem cât va ţine şi asta!”

Călătoreşte prin satele Moldovei, peste tot pe unde armata română se refăcea cu sprijinul preţios al francezilor. Merge la Dobrovăţ, la Ghidigeni, Ruginoasa, Paşcani. La 11 iulie începe ofensiva românilor pe frontul din Moldova. Va fi ceea ce s-a chemat Bătălia de la Mărăşti, dintre 11-19 iulie 1917. Dar românii nu sunt deloc siguri de concursul ruşilor. „Unii socotesc ofensiva României ca o nebunie primejdioasă şi trebuie să mărturisesc că sunt şi eu printre aceştia.”. La 13 iulie regele e chemat la Cartierul General. Ruşii se retrăgeau în masă, fără a mai lupta. „Mă tem că de data asta va fi sfârşitul tuturor nădejdilor.” Şi, mai departe, tremurând de spaimă: „Încetul cu încetul mă cuprinde teama, dar simt că întâmplările sunt atât de tragice, încât nu mai sunt de niciun folos curajul şi energia noastră. Ruşii ne strâng de gât”. Ceea ce observă este că „acum ne aduceau mai multă disperare aliaţii noştri, ruşii, decât duşmanii noştri”. „Suntem prea aproape de marginea prăpastiei.” La 23 iulie scria: „Durerea mea, din pricina situaţiei noastre, e atât de mare, încât sufăr îngrozitor; aproape nu îndur să mă atingă cineva cu vreun cuvânt sau vreo privire... Judecând după cele ce se întâmplă, presupun că ne aşteaptă soarta cea mai rea din lume”. Aude că ruşii nu încetează să se retragă fără împotrivire, iar austro-germanii sunt la graniţă (se referă la graniţa de nord). „Toată lumea simte nevoia de a se strânge în juru-mi, căci nu ştiu nici eu cât timp vom mai putea fi împreună.” Se duce să mai vadă câteva spitale în jurul Iaşilor. „Pe drum mulţime de copii pe care totdeauna îi hrănesc cu câte ceva. Le-am împărţit daruri cu mâinile pline, dar cu inima covârşită de durere, căci mă întrebam câtă vreme voi mai fi în stare să le aduc puţină bucurie.” Îl întâlneşte pe Poklewski, fostul ministru rus la Bucureşti, cu care discută despre exodul românilor. În cazul în care aceştia vor pleca spre Rusia, ar fi nimerit să ajungă la Rostov, pe Don, unde se găseau în acel moment vapoare româneşti şi deci n-ar mai fi fost nevoie pentru început să caute locuinţe. Se întreabă dacă n-ar fi mai bine ca populaţia să înceapă de pe acum evacuarea, ca să nu aglomereze drumurile. Unii deja începuseră. Jean Chrissoveloni şi Barbu Ştirbei sunt şi ei într-o stare de disperare. La 25 iulie, Maria, împreună cu Barbu Ştirbei, cu o hartă a Rusiei în faţă, caută locurile ce păreau mai nimerite pentru retragere. „Nu pot îndura gândul de a merge spre nord; îmi place să merg la miazăzi, şi apoi ar fi mai aproape de ţară.” „Nu e de mirare că deznădejdea obştească e atât de mare. Nu se poate închipui o stare de lucruri mai rea; dacă va sosi clipa temută, n-avem unde să ne refugiem decât în Rusia răzvrătită.” Nu e de mirare, de asemenea, că într-o astfel de atmosferă generală, guvernul României a avut proasta inspiraţie de a trimite cea mai mare parte din tezaurul României la Moscova (27 iulie). Pe 25 iulie, vine Carol de pe front. Trupele române se comportă admirabil, le spune el. Le mai spune că la Mărăşti austro-germanii au fost înfrânţi şi ar fi putut ieşi lucruri mari dacă ofensiva românilor n-ar fi fost oprită din cauza retragerii ruşilor de la graniţa de nord a României. „Românii noştri, în loc să urmeze pilda ruşilor, au devenit din ce în ce mai înflăcăraţi, cu toate că sunt istoviţi şi nehrăniţi. Nu pot fi destul de lăudaţi.”

La 26 iulie, Maria află că înaintarea germană e oprită. Ruşii, încadraţi de trupele române, se comportă bine şi-şi menţin poziţiile. „Inima ne e împărţită între nădejde şi teamă; totuşi continuăm cu facerea bagajelor şi ne pregătim pentru o plecare subită dacă va fi nevoie.” La 28 iulie veştile care ajung la Iaşi sunt „nu tocmai rele”. Pe linia de la Focşani ruşii şi românii rezistă. „Bieţii noştri soldaţi luptă ca nişte eroi, scrie Maria; mă tem că mulţi cad răniţi; sunt într-o stare de înfrigurare, care mă sileşte să plec cât mai curând la spitalele mele de pe front, la răniţii mei. Îmi pare că a nu fi printre ei e un fel de laşitate.” Aşa şi era. Dar ... „la mine în casă se continuă facerea bagajelor; s-au strâns de pe acuma atâtea lucruri, încât casa a ajuns cu adevărat neprimitoare, şi totuşi inima îmi şopteşte că nu vom pleca. Gândul unui asemenea lucru e prea îngrozitor.”

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9461
Diferență: 0,0142
Ieri: 4.9454
Azi: 4.7286
Diferență: -0,291
Ieri: 4.7424
Azi: 5.7088
Diferență: -0,7597
Ieri: 5.7525
Azi: 4.9311
Diferență: -0,3133
Ieri: 4.9466