Evenimentele grăbesc o decizie. În noaptea de 8 spre 9 decembrie, un grup de maximalişti vor să-l aresteze pe Scerbacev. Atacul e respins, dar generalul rus, îndemnat foarte insistent de miniştrii aliaţi, cere din nou sprijin armatei române. Generalul C. Iancovescu şi Gh. Mârzescu se duc la Brătianu, care, după miezul nopţii, convoacă din nou consiliul. Brătianu constată dilema în care se găsea statul român: ori intra în luptă cu bolşevicii, aşa cum cereau imperios aliaţii, ceea ce echivala cu război contra Rusiei, „sau lăsăm ca valul bolşevist să ne acopere, să rupem cu aliaţii şi să întindem mâna Germaniei”. Care era soluţia cu procentajul cel mai mare de speranţe? Se calculează pierderile pentru România în caz de război: tezaurul, represalii contra românilor din Rusia, întreruperea aprovizionărilor prin Rusia.
Consiliul decide la orele 4,30 dimineaţa: război cu bolşevicii. Împotrivă au fost Take Ionescu, M. Pherekyde, D. Greceanu şi generalul Iancovescu. Urmează o aprinsă discuţie între Brătianu şi Take Ionescu. Cel din urmă rămâne intransigent. Generalul Prezan presează cu hotărâre pentru a pregăti armata (nu mai erau decât două ore până la ziuă). Şi se ajunge la rege, care decide în favoarea punctului de vedere al lui Brătianu (regele Ferdinand n-a ieşit vreodată din cuvântul şefului liberal). Take Ionescu îşi dă demisia, dar revine asupra ei în cursul zilei. Armata înconjoară gara de la Socola. „Părea un basm şi totuşi era realitate, scrie I.G. Duca, când pe la ora 7-7,30, bolşevicii s-au văzut înconjuraţi de trupele noastre, au schiţat timp de câteva minute o rezistenţă, dar simţindu-se înconjuraţi au depus armele şi astfel, fără nicio luptă am putut dezarma mai multe mii în câteva ceasuri şi fără nicio pierdere.” Pe de altă parte, în aceeaşi noapte, cazacii îi arestează pe şefii maximalişti, între care era şi Simion Grigorievici Roşal, fanaticul bolşevic sosit la Iaşi cu intenţia de a-i asasina pe rege şi pe generalul Scerbacev şi a-l aresta pe generalul Berthelot (în condiţii necunoscute, Roşal dispare).
Armata română readuce ordinea în Moldova. La 9 decembrie e preluat controlul asupra gării Socola. Confruntări mai însemnate sunt la Paşcani (comandantul Butnaru e ucis cu trei focuri de revolver, ceea ce provoacă reacţia vânătorilor de munte, care atacă la baionetă, punând la pământ mai multe zeci de ruşi), la Galaţi, unde ruşii lasă mulţi morţi şi răniţi şi 50 de tunuri, la Spătăreşti şi pe Prut. Cei mai mulţi soldaţi ruşi depun armele şi sunt trimişi spre Răsărit. De la Petrograd, Troţki adresează o notă ameninţătoare lui C. Diamandi, ministrul român acreditat în Rusia, acuzând România că se amestecă în treburile interne ale Rusiei. C. Diamandi răspunde cu abilitate, arătând că România a luat măsuri de poliţie internă.
România e împinsă înainte de propriul destin şi sub incidenţa vremurilor. Dar căutându-şi identitatea naţională, cum o făceau acum toate popoarele, se trezeşte înconjurată din toate părţile de duşmani. Şi parcă în cea mai fără de speranţă clipă a existenţei sale. Anul 1918 începea pentru români sub cele mai vitrege auspicii. Toate le erau împotrivă.
Notează generalul Berthelot la 21 ianuarie: „L-am văzut pe Brătianu, aflat într-una din cele mai proaste zile ale sale: situaţia internă tulbure, cea externă disperată”.
Maria e bucuroasă că ripostăm în sfârşit la încercările numeroase ale revoluţionarilor ruşi de destabilizare a situaţiei. Discuţii ale familiei regale cu George Barclay, cu generalul Ballard, cu colonelul Anderson. La ordinea zilei dezarmarea bolşevicilor. „Trebuie să fim pregătiţi pentru orice fel de întorsături primejdioase din partea lor (a bolşevicilor, n.n.).”
Soseşte la Iaşi dna Vintilă Brătianu. Venea de la Bucureşti, unde fusese luată prizonieră la începutul războiului. Scapă cu un schimb de prizonieri. Vine şi cu ştirea că bătrânul P.P. Carp „ne-a trădat pe noi şi lucrează cu germanii ca să fie cu neputinţă întoarcerea lui Nando şi a mea în capitală. Vechiul nostru prieten Petre Carp! Pare ceva cu neputinţă de crezut. Va trebui să îndurăm şi această mâhnire, pe lângă atâtea altele, cu tot stoicismul de care suntem în stare”. Între acţiunile sale, multe ca întotdeauna şi în cele mai variate domenii, de reţinut convorbirea sa din 22 decembrie 1917 cu generalul Averescu, „serioasă convorbire, care dintr-un oarecare punct de vedere a fost foarte puţin mulţumitoare. El socoteşte că starea în care ne aflăm e disperată şi că s-au năruit toate nădejdile de care mă mai agăţam”. Joi, 27 decembrie, Maria are o îndelungată discuţie cu soţul ei. Era ziua nunţii lor de argint. „Mână în mână, ne mărturisim unul altuia că în ceasul de faţă, în contra nenorocirilor noastre, sau mai bine zis mulţumită lor, am ajuns cei mai temeinici prieteni din lume şi suntem legaţi de ţara noastră aşa cum nu e dat multor suverani să fie. Suntem una cu poporul nostru...” Ei nu mai erau una. Legăturile dintre ei nu mai erau intime. Rămăseseră doar de prietenie. O prietenie în jurul unui tron, care era al fiecăruia dintre ei şi al amândurora. Guvernul le oferă inele de argint bătute în oţel de război. Parcă niciodată până acum nu se simţise nevoia unei atât de strânse legături a monarhiei cu ţara. La 13/26 ianuarie 1918, guvernul moscovit rupe relaţiile cu România, iar la 23 ianuarie/ 5 februarie 1918, Germania şi Austro-Ungaria trimit un ultimatum României. Încercuirea era totală. Puterile Centrale ştiau că ruşii au ieşit din luptă şi, oricum, nu mai erau aliaţii românilor, şi mai ştiau şi că „ne încurcă destul treburile din Basarabia”. Şi, într-adevăr, revoluţia din Rusia arunca Basarabia în braţele României. Dacă România nu deschidea braţele s-o cuprindă şi pe ea în spaţiul românesc, de unde fusese răpită în 1812, atunci o lua regimul bolşevic, instalat la Moscova. România şi maximaliştii erau singurele din zonă care deţineau forţă armată pentru a interveni. Pe de altă parte, niciuna dintre aceste două structuri nu putea face nimic fără tacita încuviinţare a Puterilor Centrale, acum stăpâne în toată regiunea. Ce trebuia să facă România? Dacă se hotăra să răspundă chemării Basarabiei atunci, inevitabil, trebuia să-şi asigure o înţelegere cu Centralii, dacă nu acţiona astfel, Basarabia era pierdută. Cu alte cuvinte, România era în mijlocul unei dileme. À prendre ou à laisser. Diplomaţia Centralilor cunoştea situaţia şi avea un element în plus de şantaj. Toate acestea se întâmplă pe fundalul evenimentelor de pe frontul de Răsărit, unde se pregătea semnarea unei păci separate, forţată de austro-germani. La 9 februarie se încheie pacea cu Ucraina. O pace fără repercusiuni concrete, pentru că Rada de la Kiev nu mai reprezenta pe nimeni. În fapt, sovieticii tocmai ocupaseră Harkov şi Kiev. Guvernul ucrainean nu mai dispunea ca teritoriu decât de „camera reprezentanţilor săi la Brest-Litovsk”, cum remarca cu ironie Troţki. La 18 februarie, e semnată şi pacea cu Rusia. Odată pacea cu Rusia şi Ucraina încheiată, România rămâne singură în faţa presiunilor forţelor armate ale Puterilor Centrale pe frontul oriental. Încă mai erau misiunile militare ale Aliaţilor în Moldova. Dar până când? La 21 februarie pleacă misiunea militară engleză. Generalul Ballard şi echipa sa vin să-şi ia la revedere. Pleacă şi colonelul Anderson, un foarte apropiat al reginei. Pleacă şi generalul Berthelot, şeful Misiunii franceze... Toţi deveniseră prieteni ai românilor. Toţi au jurat că „biata, sfâşiata şi ciopârţita mea ţară nu va fi uitată” scrie Maria. Prinţului Ştirbei îi spune la 23 februarie: „Vezi, ceea ce ne prăpădeşte ţara e lipsa de credinţă, aceasta îi sapă curajul şi îndeamnă pe atâţia să-şi plece capul în faţa pieirii”. În seara acelei zile adună la ea pe Ştirbei, pe Carol, pe cel care devenise o prezenţă frecventă şi foarte dorită, colonelul Boyle, împreună cu prietenii străini care a doua zi plecau. Alături cânta Enescu, „cânta ca un zeu” splendida simfonie a lui Le Queuex. „În umilirea şi deznădejdea noastră, ascultai cu tot sufletul acea muzică de o frumuseţe supraomenească. În fiecare notă mi se părea că aud strigătul de agonie al ţării noastre.”
La plecare, generalul Berthelot e condus la gară de toată familia regală, ceea ce, fireşte, nu a fost deloc văzut cu ochi buni de Centrali. În acea seară, Maria plânge „ca şi cum toată viaţa mea n-aveam să mai fac altceva decât să vărs lacrimi din pricina acestei fapte pe care n-o pot uita: izgonirea prietenilor care veniseră să lupte pentru noi”. Colonelul Boyle o însoţeşte acasă. „Încercai să-mi recapăt liniştea alături de neînvinsa energie a acestui om, să sorb ceva din potolita putere ce izvorăşte din el. Îmi spusei tot focul în timpul ceasului petrecut împreună. Nu ştiu toate câte îi mai spusei,... dar îi mărturisi întreaga mea durere şi când plecă şi-i adăugai că toată lumea mă părăsea, îmi răspunse foarte liniştit: Eu nu. Şi strângerea mâinii lui era ca fierul de puternică.” Era o femeie puternică. Atâta vreme cât mai rămâneau prieteni lângă ea nimic nu părea pierdut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
