De la Bucureşti, unde ajunseseră delegaţii României pentru tratativele de pace, le vine ştirea că un grup de politicieni români, aşa-zişii germanofili, Carp, Beldiman, Lupu Costaki, Virgil Arion, Stere, Neniţescu le prezentase oficialilor români o declaraţie în care nu mai recunoşteau pe Ferdinand drept suveranul lor, locul lui urmând a fi luat de o nouă dinastie germană. Dar delegaţii primesc şi urări de bine din partea politicienilor rămaşi credincioşi. La 1 februarie 1918, Averescu îi explică în ce consta situaţia României în acel moment şi de ce ea nu putea face altceva decât pace separată. „Dreptatea scrisă cu «D» era de partea lui, de altfel toate erau de partea lui, afară de ceea ce se numeşte „credinţa care mută din loc munţii”.
Îl deplânge pe „bietul rege” care, la 13 februarie, trebuie să se întâlnească cu Ottokar Czernin. „Urăsc gândul că Nando trebuie să-l vadă pe Czernin”, scrie regina. Dar guvernul crede întâlnirea necesară. Potrivit relatării diplomatului Czernin, convorbirea cu regele Ferdinand a durat circa trei sferturi de oră (a durat 40 de minute, după alte surse, şi în alte 20 de minute discuţiei i s-a alăturat şi generalul Averescu. Eu am început convorbirea, spunându-i că n-am venit în niciun caz pentru a căuta pacea, ci pur şi simplu, din însărcinarea Majestăţii Sale, preamilostivul meu stăpân care, în ciuda josnicei trădări a României, fapt fără precedent în istorie, vrea să se poarte cu blândeţe şi menajament, dacă regele Ferdinand vrea să facă pace imediat, în condiţiile convenite de cele patru Puteri Aliate, condiţii din care nu poate fi schimbată nicio notă.” Regele ţine să observe că acele condiţii sunt extrem de dure, că România nu poate respira fără Dobrogea. „Eu am replicat regelui că, dacă el se plânge de condiţii dure, aş voi să-l întreb care ar fi condiţiile sale, în caz că trupele sale ar fi ajuns la Budapesta.” Convorbirea nu duce la nimic altceva decât la o expunere de poziţii. Regelui îi pare rău că a acceptat-o. Lui Al. Constantinescu îi face impresia că încă nu se gândeşte la abdicare, dar e deprimat.
Regina Maria, încunoştiinţată de rege de convorbire, notează în Povestea…: „a fost ceva groaznic din toate punctele de vedere. Czernin de-abia a fost politicos... Nu-i dădu lui Nando niciun fel de nădejde. Condiţiile de pace sunt cu neputinţă de primit, dar dacă nu ne învoim cu ele, trebuie, după părerea lor, să fim şterşi după faţa pământului” ...Dacă nu vrea Nando să primească pacea acum şi în condiţiile dictate de ei, atunci îi fac cunoscut amândoi împăraţii că-l vor urmări cu o duşmănie neînduplecată şi că niciodată nu vor mai ridica mâna ca să-l ocrotească pe el sau pe un alt membru al familiei lui”. Şi Mariei îi pare din nou tare rău că Ferdinand a acceptat întâlnirea. „Dar Nando simte că trebuie să facă orice pentru ţara lui, chiar lucruri care-l umilesc pe el însuşi. Poate că are dreptate. Nu pot să judec eu, dar am simţit de câtăva vreme că cei din jurul lui au zdruncinat într-însul curajul, precum şi încrederea ce avea în puterea şi în lealitatea ţării lui”.
Îl primeşte şi pe generalul Prezan. Maria îi cere să-l mai învioreze pe rege. În acelaşi timp, îi spune că austriecii au intrat în nordul Basarabiei şi România e încercuită din toate părţile. „Prezan se teme că nu mai e nimic de făcut, oricâtă vitejie disperată şi nebunească îndrăzneală am arăta. Atunci ce ne rămâne?”
Între timp, devastările din partea soldaţilor ruşi plecaţi de pe front sunt cu deosebire mari în Basarabia. Bande înarmate cu mitraliere, în automobile, unele blindate, jefuiesc, distrug, ucid. Bande de femei li se alătură. Gările sunt ocupate peste tot. Revoltaţii opresc trenurile şi le jefuiesc după plac. A fi român e totuna cu a fi „burjui” (burghez), termen de mare ocară printre bolşevici. Ei sunt conduşi de Cr. Racovski, un bulgar fanatic antiromân şi de M.Gh. Bujor, socialist român fanatizat şi imbecilizat. La 5 ianuarie, dintr-un vagon aflat în gara din Chişinău sunt daţi jos doi deputaţi români, coloneii Tănăsescu şi Trăilescu, doi ofiţeri francezi şi alţi „burjui”, li se pun puşti şi revolvere în piept, sunt percheziţionaţi, li se iau banii, bijuteriile, proviziile şi apoi sunt trimişi înapoi la Ungheni, pentru că românii în Rusia nu mai aveau ce căuta. Ca un gest de omenie li se permite să mănânce la restaurantul gării din Chişinău, dându-li-se câte 4 ruble pentru ofiţeri şi 6 ruble pentru soldaţi! Până şi un diplomat cu totul imparţial ca ministrul Spaniei în România nota: „Bande de soldaţi rebeli operau trenurile încărcate cu provizii pentru armata română şi cea rusă”. Calea ferată Ungheni-Chişinău e regiune blocată şi bande de soldaţi ruşi „se aprovizionau la întâmplare, prin furturi şi jafuri, creând în Basarabia o situaţie asemănătoare cu aceea prin care a trecut şi mai trece România datorită prezenţei armatei ruse în retragere, fără comandanţi şi fără lege.”
Joi 16 februarie, puţin înainte de miezul nopţii, Puterile Centrale anunţă că vor denunţa armistiţiul cu România a doua zi, la 12, în cazul în care românii nu vor accepta propunerile lor ca bază a tratativelor. Generalul Averescu cere convocarea unui Consiliu de Coroană pentru a doua zi, la 10.30. Consiliul se ţine şi va fi urmat de alte două, în 18 şi 19 februarie. Participă la ele regele, principele moştenitor, miniştrii, preşedintele Senatului, Em. Porumbaru, preşedintele Camerei, V. G. Morţun, şi câte trei reprezentanţi ai Partidului Naţional Liberal şi ai Partidului Conservator, între ei, desigur, I.I.C. Brătianu şi Take Ionescu. Discuţiile sunt lungi, puternic marcate de presiunea momentului. Elita românească e pusă la grea încercare. Trebuia salvat nu doar prezentul, ci viitorul românilor. Ferdinand simte nevoia să discute cu Maria. Şi o vizitează mereu. „Încercai totuşi să-i insuflu atât curaj cât mi-a fost cu putnţă; dar mă tem că şi-a pierdut încrederea”. Ziua în care se petrec toate acestea e şi ziua în care Maria cunoaşte un canadian „foarte interesant”, pe colonelul Boyle, care lucra pentru români în Rusia şi încerca să le îmbunătăţească situaţia şi să le înlesnească transporturile în spaţiu rusesc. „E un om care te câştigă printr-un farmec ciudat, care nu se teme de nimic şi care prin nemaipomenita lui putere de voinţă şi curaj izbuteşte să răzbată peste tot; un adevărat tip din Jack London”. E felul de a defini din partea Mariei a ceea ce s-ar numi „un coup de foudre”. În fapt, aceasta va fi.
A doua zi, duminică 18 februarie, înaintea celui de-al doilea consiliu de coroană, în prezenţa lui Carol, Maria are o discuţie aspră cu Ferdinand. „Regele se supără cumplit pe atitudinea mea... Desigur că am fost prea pătimaşă, căci din nenorocire aşa mi-e firea, dar erau unele lucruri pe care trebuia să le ştie Nando, şi cine alta decât eu ar fi putut să-i spună ce i-am spus eu în dimineţa asta?” Şi Maria citează una din frazele rostite: „Dacă ne e scris să murim, să murim cu fruntea sus, fără să ne mânjim sufletul, iscălind cu numele nostru osândirea la moarte. Să murim rămânând dârji, strigând lumii întregi indignarea noastră faţă de nemernicia ce se aşteaptă de la noi”. Carol împărtăşeşte şi el supărarea mamei sale, chiar dacă nu şi vehemenţa acesteia. După-amiază regina are o discuţie şi cu gen. Averescu. „Socotesc că e mai bine să arunc un văl de tăcere asupra conversaţiei mele cu Averescu. Tot ce pot spune e că întrevederea mea cu primul ministru, la capătul unei zile şi aşa pline de zbucium, a fost unul din ceasurile cele mai amare şi mai tragice ale vieţii mele, un ceas întunecat ca moartea.” Fireşte, discuţia nu putea fi decât tot în jurul acceptării sau nu a condiţiilor de pace. E de bănuit că Averescu i-a reproşat Mariei faptul că i-a cerut lui Ferdinand să-i invite la Consiliu şi pe şefii armatei, generalii Prezan, Văitoianu şi Grigorescu, fără ştirea lui şi la insistenţele reginei. Acesta este motivul pentru care Averescu îşi dă demisia, dar nu este acceptată de rege. Tot regina îl îndeamnă pe Carol să declare în Consiliu că spera „că în această ţară se va găsi un om de stat care va ajuta pe Rege să nu iscălească o pace înjositoare”. Părea o forţare a notei, considerată ca atare de cei prezenţi.
Nici de la acest Consiliu nu lipseşte o telegramă a Centralilor. De data aceasta se mai cer „măsuri pe teren economic corespunzătoare situaţiunii” (şi care vor fi de-a dreptul oneroase), demobilizarea întregii armate după ce va fi încheiată pacea cu Rusia, susţinerea „din răsputeri” a transportului trupelor Centralilor prin Moldova şi Basarabia spre Odesa. Şi toate prevăzute din nou ca o condiţie sine qua non a începerii tratativelor de pace. Cu cât se amânau tratativele de pace separată, cu atât mai dure deveneau condiţiile puse de învingătorii de moment.
Cum prevăzuse şi regina, ştirile despre o posibilă pace separată pun în alertă pe reprezentanţii diplomatici şi militari ai Aliaţilor în Moldova. Informat, Clemenceau trimite o telegramă dură lui Brătianu „Mi-aţi cerut încrederea şi v-am acordat-o. Voim să continuăm încă a v-o acorda, însă România să-şi ia seama să nu se pună în faţa ireparabilului.” Din Moldova, Clemenceau primea mereu ştiri de la generalul Berthelot. Şi credinţa generalului era că „situaţia în România nu este, deci, disperată, cum ar putea unii să creadă. Poate fi chiar sigur că armata română va putea menţine singură în tot timpul iernii integritatea Moldovei”. I.I.C. Brătianu îi trimite la Clemenceau pe mai mulţi membri ai emigraţiei române în exil: P. Brătăşanu, C. Mille, Er. Pangrati, Em. D. Fagure. Românii vor să obţină de la Clemenceau consimţământul pentru o pace separată. „Consimţământul Franţei România nu-l va avea”, le declară premierul francez. Părăsită de aliaţi, spun românii, România e o victimă. „Numai să nu fie o victimă care consimte”, replică tăios Clemenceau. Delegaţii insistă pe suferinţele mari ale poporului român. „Da, domnilor, în faţa poporului român îmi scot respectuos pălăria, însă în faţa politicienilor Dumneavoastră, mă acopăr.” Acesta era acelaşi Clemenceau care la Paris declara în Cameră: „Îmi cereţi formula guvernului meu? Iat-o: în politica internă eu fac război. În politica externă eu fac război. Eu voi face numai şi totdeauna război. Rusia ne-a trădat? Eu voi continua să fac război. România e constrânsă să capituleze? Eu continui să fac război. Voi continua până în ultimul sfert de oră, pentru că vom fi noi cei care vom avea acel sfert de oră”.
Erau 130 de divizii germano-austriece pe frontul de răsărit (90 erau germane). Cum puteau fi ele ţinute în răsărit şi împiedicate să ajungă pe frontul din apus dacă nu plecând de la armata română? Clemenceau îi telegrafia lui Berthelot pentru a convinge factorii de putere de la Iaşi să continue războiul. Pentru că România şi Berhelot au construit o armată care e o forţă „pe care România n-o poate dizolva fără să sacrifice viitorul ei”. Şi Foch gândea la fel, considerând armata română „un zid de rezistenţă şi pentru elementele sănătoase ale Rusiei”. Într-un memorandum pregătit pentru Consiliul Superior de Război al Aliaţilor, Foch dezvolta ideile sale de constituire a unui nucleu din 15 divizii, în jurul căruia să se adune potrivnicii bolşevismului din sudul Rusiei: ucraineni, cazaci, caucazieni, cehi şi să se ia în posesie transsiberianul de către armata română.
Fragmente din volumul „Regina Maria. Puterea amintirii”, în curs de apariţie la Meteor Publishing
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
