Partidele politice
Chiar nu putem fără partide?
Se pare că nu. În Europa şi în lume apariţia partidelor moderne e o consecinţă logică a rolului tot mai mare al consultărilor electorale şi răspunde unor necesităţi funcţionale. Pentru că partidele sunt intermediare între instituţii şi indivizi, selecţionează candidaţii, propun programe, formulează opţiuni, dau soluţii tehnice. Fiecărui tip de corp electoral îi corespunde un anumit tip de partid. Fizionomia şi structura partidelor sunt diferite sub vot cenzitar şi sub vot universal. În primul caz, adică sub liberalism, partidele nu sunt decât cluburi, cercuri mondene, grupuri. Sub regim de vot universal partidele îşi schimbă natura. Şi limbajul, cum constată istoricul René Rémond, care dă exemplul transformărilor de vocabular din Anglia, unde schimbarea numelor din wighs în liberali şi din tories în conservatori chiar a însemnat o trecere de la grupuri parlamentare la formaţii deschise, cu o structură permanentă, ramificată pe ansamblul teritoriului.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea partidele se instituţionalizează. Mai înainte erau comitete locale răsărite înaintea fiecărei alegeri şi care dispăreau după anunţarea rezultatelor. Ele erau anume create doar pentru a pregăti alegerile, a alege un candidat (dacă acesta nu era impus de la centru) şi a-l sustine. Treptat, prin practica regulată a alegerilor, comitetele încep să se permanentizeze, să strângă legăturile între ele şi să devină naţionale. Încep să îndeplinească şi alte funcţii decât cele electorale. Organizează cercuri de studii, devenind şi un fel de centre de reflecţie, de formulări de idei programatice şi doctrinare, de propagandă şi educaţie politică. Organizarea merge pe toată scara de manifestare politică, de la comitete locale la parlament, unde încep să apară grupurile parlamentare (primele apar în Franta în 1910). Şi astfel parlamentarii nu mai reprezintă doar alegătorii lor, nu se mai angajează în dezbaterea politică doar pentru aceştia, ci reprezintă grupurile parlamentare, care stabilesc strategia luptei politice. Organizarea partidelor se schimbă la începutul sec. XX (la noi după introducerea votului universal). Nu mai sunt partide de notabili, ci devin, cel puţin ca intenţie, partide de militanţi. Viaţa în interiorul partidelor este o replică a activităţii parlamentare. Deciziile se iau în congrese, de obicei, după confruntarea diverselor orientări. De asemenea, viaţa partidelor devine tot mai deschisă. Ele umplu străzile, stadioanele, sălile mari de conferinţe sau de sport, devin tot mai vizibile.
„Partidele politice nu sunt nişte ficţiuni, ci sunt rezultatul practic al operei timpului” (N. Filipescu).
Acestui cadru de ansamblu România îi adaugă nota sa specifică. Până la jumătatea sec al XIX-lea concepţia politică dominantă românească era „să existăm ca naţiune”, cum bine scria C. Rădulescu Motru (de fapt, ca popor mai întâi). Abia după ce s-a dobândit o certitudine în această privinţă „a început viaţa noastră politică”. Şi ea a început cu adoptarea unei Constituţii după model european (Constituţia din 1866), care n-a fost rezultatul luptelor diverselor partide politice, ci partidele politice s-au născut din această Constituţie.
Până atunci, o intuieşte cu remarcabila sa pătrundere Mihai Eminescu, au fost idei conservatoare, idei progresiste, idei revoluţionare şi oameni care le reprezentau mai mult sau mai puţin. Aceste idei au început să se grupeze şi să se disciplineze numai după ce Convenţia de la Paris din 1858 a admis, cel puţin în teorie, ca guvernele să reprezinte majoritatea „ţării legale” şi a invitat diferitele idei de a se formula. N. Filipescu completa ideea lui Motru: „Partidele politice nu sunt nişte ficţiuni, ci sunt rezultatul practic al operei timpului”. Într-un discurs din decembrie 1915, I.I.C. Brătianu preciza şi el: „Partidul Naţional Liberal ...a răsărit ca expresiunea unei nevoi mari şi reale a statului şi neamului nostru. El s-a făcut rând pe rând organul de execuţie a necesităţilor vitale ale României.”
La rândul sau, P.P.Carp (foto), unul dintre cei mai inteligenţi oameni politici ai vremii sale, referindu-se la originile şi crearea partidelor politice românesti, declara în 1897: „De la 1866 încoace trebuia să ne diferenţiem nu pe aspiraţiuni naţionale..., ci pe principii de organizare internă şi numai de la 1866 până azi se poate vorbi de partide liberale şi de partide conservatoare, care şi unele şi altele au originea lor... în glorioasa generaţiune de la 1848, care a fost generaţiunea eroică a acestei ţări.” Cu alte cuvinte în România, ca şi în celelate ţări europene, partidele nu sunt anterioare regimului constituţional, ci o parte componentă a acestuia, alături de parlament, guvern, instituţia monarhică, sistemul electoral (parlamentar şi local)..., de tot ceea ce însemna regim constituţional.
Acelaşi Rădulescu Motru scria în 1910 că nu au existat partide politice în România înainte de 1866, nu a existat nici ceea ce numea Xenopol „partid naţional”. Un astfel de partid a putut exista doar ca tendinţă sentimentală, dar niciodată ca organizare politică. Căci n-avea nici conducători, nici program. Membrii lui eventuali nu puteau fi decât toţi patrioţii, toţi cei cu o oarecare cultură, boieri mari şi mici. Cât priveşte programul, acesta ar fi un fel de poezie a sufletului: „Urmaşii urmaşilor mei Văcăreşti/ Las vouă moştenire/ Creşterea limbii româneşti/ Şi a patriei cinstire”. Ori „cu un asemenea program se poate face onoare unui poet, dar niciodată nu poate să ocupe un partid politic; numai o inimă bună ca a dlui profesor A.D. Xenopol poate să se declare mulţumită”. Şi Motru definea perioada de dinainte de 1866 drept una de „sentimentalism naţionalist”, în care partidele politice încă nu fiinţau.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
