Radu Florescu despre Alexandru Florescu (II)
Din amintirile copilăriei sale, când tatăl lui îl lua cu el în drumurile sale pe căile românismului, Radu Florescu (foto1, 2) rememorează o călătorie la serbările dedicate lui Ştefan cel Mare de la Putna în 1904. „Mare mi-a fost curiozitatea când în drum spre Bucovina, trecând prin gările fruntarii la Burdujeni şi Iţcani, am dat de uniformele austriece şi de vameşii care vorbeau o limbă străină. Ajunşi la destinaţie găzduirea participanţilor pe cât mi-aduc aminte fusese lăsată pe seama fiecăruia şi noi un grup cu profesorul Onciul, la Rădăuţi, am tras la o familie evreiască care mi-a stimulat curiozitatea. Se servea drept pâine o pască uscată şi mâncăruri ce nu-mi erau cunoscute. Erau foarte gustoase. În zorii zilei un birjar, îmi pare însuşi proprietarul casei unde petrecusem noaptea, a venit să ne ducă cu trăsura la Mânăstirea Putna, unde se făcuseră pregătiri de sărbătoare. Drumul ni s-a părut lung; era pe şosele înfundate de ploi, trăsura scârţîind sub trasul unor cai ce nu păreau prea zdraveni. Birjarul ne întreţinea cu snoave evreieşti, pe când tatăl meu era incomodat cu volumul unei coroane de bronz cu tricolorul românesc, pe care Liga culturală o trimetea să fie expusă pe mormântul marelui domnitor. Ajunşi la Putna, mănăstirea, a cărei arhitectură în ochii mei de copil îmi părea lipsită de măreţie, era împodobită cu ramuri de brad şi cu flori pe când în Curtea mănăstirii se ridicase o construcţie de scânduri cu acoperiş înfrunzit pentru cei poftiţi la banchet. Ziua era posomorâtă şi ameninţa a ploaie. Cuvântările erau rostite sub cerul liber de pe o tribună ridicată lângă zidul bisericii şi prima cuvântare fusese a profesorului universitar Dimitrie Onciul. Şchiop şi greoi, cum era, s-a suit la tribună cu un text pe care l-a citit şi eu cu mare greutate îl urmăream din lipsă de cunoştinţe, dar mi se părea şi din cauza monotoniei vorbei. De cum s-a dat jos i-a urmat profesorul Gr. Tocilescu, tot de la Universitate şi acesta de la început a reuşit să-mi fixeze atenţiunea de copil. Vorbea liber şi fără text şi am rămas impresionat de frumuseţea expunerii. Făcui o observaţie ce mi-a rămas în minte, (despre) cât e de frumos să vorbeşti fără citirea unui text, ceea ce am comunicat pe loc tatălui meu, care mi-a răspuns răspicat că nu mai puţin Onciul e un cărturar de seamă. Erau prieteni şi călătorisem împreună. La slujba religioasă înăuntrul mănăstirii, în biserica bogat împodobită, ochii mi se plimbau de pe podoabele altarului la asistenţă, unde deosebeai câteva feţe cunoscute dintre care pe Nicolae Filipescu, însoţit şi el de fiul său, mai în vârstă ca mine. Cred că nu era de faţă Nicolae Iorga (nu era, n.n.) fiindcă înfăţişarea lui mi-ar fi atras atenţia. Mi-a rămas în minte piatra de mormânt a domnitorului, bogat sculptată, cât şi un acoperământ al pietrei cu chipul lui Ştefan cel Mare brodat în fir de aur... Plecând de la Putna ne-am oprit la Cernăuţi, trăgând la hotelul Schwarzet Adler şi tatăl meu s-a dus să facă vizită mitropolitului Bucovinei şi guvernatorului Hohenlohe. Îmi spunea că austriecii erau mai bine dispuşi faţă de români decât ungurii şi observasem deja că vameşii nu ne supăraseră cu inspecţia bagajelor. Totuşi tatăl meu luase precauţiunea să ascundă în tren sub mantalele noastre coroana de bronz cu tricolorul românesc pe care tatăl meu o adusese de la Bucureşti. Pe drumul de întoarcere am fost găzduiţi la Storojineţ, la conacul moşiei lui Iancu Flondor, o căpetenie a românilor bucovineni, unde noi răgăţenii am fost primiţi cu mare bucurie şi ospitalitate moldovenească. Era modelul unei gospodării moldoveneşti cu o casă garnisită cu covoare de preţ, înconjurată de o grădină întinsă ce mi se părea un raiu pentru joc şi petrecere. Iancu Flondor cu copiii era sever şi găsindu-mi pletele de copil prea lungi m-a instalat în mijlocul salonului ca să mi se taie părul ca la armată.”.
Altă călătorie pe care n-o uită a fost aceea la Sibiu în 1905, la serbările Astrei, cu ocazia sfinţirii catedralei ortodoxe a cărei construcţie abia se sfârşise. „Noi răgăţenii am tras la hotelul Roemischer Kaiser, care mi-a rămas în minte ca foarte luxos, cu o mare sală de banchete. La slujba religioasă erau mulţi membri ai Ligii Culturale, în frunte cu Petre Grădişteanu, preşedintele Ligii. Văzui în asistenţă pentru prima oară pe Nicolae Iorga.” Şi R. Florescu menţionează şi pe alţi români importanţi pe care îi vede în asistenţă. Pe Miron Cristea, care oficiază slujba de inaugurare a catedralei, pe Pop de Băseşti, pe Alexandru Vaida Voevod, Theodor Mihaly, Vasile Lucaci, Iuliu Maniu... Copilul Radu Florescu e impresionat de Iorga, cu barba sa impozantă, de Pop de Băseşti, care îl invită pe tatăl său şi deci şi pe el la moşia sa din nordul Transilvaniei, lângă satu Mare şi îi face cadou un cal. Aici întâlneşte un mare număr de răgăţeni, „care manifestau solidaritatea lor cu mişcarea de revendicări a românilor de dincolo de hotare”. Pe Pop de Băseşti îl vede din nou în 1907, când călătoreşte iarăşi la moşia sa. „De data aceasta călătoream cu maşina lui Manole Butculescu în compania unui craiovean Guran şi a fiicei lui, toţi prieteni cu tata. A fost una din acele călătorii de pomină, cu un automobil ce părea din cele mai scumpe pe acea vreme, dar cu care eram siliţi să ne oprim la fiecare ceas ca să-i stropim roţile cu apă din puţuri, fiindcă se încingeau de căldură garnisite cum erau cu nasturi de fier şi pricinuiau spargerea camerelor interioare de cauciuc subţire.” Într-o altă călătorie, Radu Florescu ajunge din nou la Sibiu, la Octavian Russu, soţul dnei Russu, născută Raţiu. Aici îl cunoaşte pe Viorel Tilea, de-o vârstă cu el, cu care se împrieteneşte. Gestul prieteniei îl face V. Tilea care „în ziua când vărsând eu o călimară cu cerneală pe biroul lui Octavian Russu, nu s-a sfiit să spuie că el a făcut-o ca să nu fiu eu vinovatul.”
Din anii de dinainte de primul război mondial R. Florescu evocă şi personalitatea lui C. Stere, considerat drept omul care îl înlocuise pe tatăl său în legăturile pe care I.I.C. Brătianu le avea în Transilvania. Scrie R. Florescu: „Stere a fost însărcinat de I.I.C. Brătianu să facă legătura cu Partidul Naţional din Ardeal, ceea ce nu era în interesul cauzei naţionale”. De ce nu era? Pentru că, explică Florescu, „Stere, din ura sa pentru regimul ţarist din Rusia, era partizanul asocierii României la Puterile Centrale şi deci susţinea înţelegerea cu ungurii ceea ce era pe placul regelui Carol”. R. Florescu îl acuză neargumentat pe Brătianu că se pregătea pentru rolul lui de om de încredere al regelui. Pe de altă parte, îl învinuie pe Iorga, că urmărea asocierea sa la politica oficială, şi cu toate că era secretar general al Ligii lăsase uitării mişcarea de revendicări a românilor din Transilvania. R. Florescu îl confunda pe Iorga cu Virgil Arion. Mai spune despre el că devenise interesat de studiul istoriei Bizanţului cu ale cărui tradiţii imperiale voia să înfrumuseţeze Coroana României (pornirea antidinastică a familiei Florescu e mereu prezentă). Şi urmările s-au văzut, e de părere R. Florescu. Pentru că, de unde în 1906 românii ardeleni obţinuseră 14 locuri de deputaţi în Camera maghiară, în 1910 ei nu mai obţin decât cinci. În realitate nu din cauza unei închipuite trădări a mişcării naţionale din partea lui Iorga se ajunsese aici, ci din cauza înăspririi politicii de maghiarizare. R. Florescu se întreba ce anume voia Brătianu ? „Să asocieze mişcării de revendicări naţionale pe unul care reprezenta o altă revendicare dată uitării, anume pe Stere care reprezenta Basarabia, sau Brătianu voia să potolească pornirile naţionale ale ardelenilor?” „Liga Culturală nu prea se ocupase de Basarabia, scrie Florescu, cu toate că Bogdan Petriceicu Hasdeu îi era membru, dar revendicările contra Rusiei nu puteau fi simultane cu acelea contra monarhiei habsburgice, considerată de pe atunci ca o formaţiune politică pe drum de desfacere. De altfel, adaugă el, un zid de înstrăinare se ridicase de-a lungul Prutului, odată cu orientarea politicii către Germania. Dar tatăl meu nu s-a sfiit nicicând să-şi manifeste sentimente proruse considerând această putere ca necesară pentru susţinerea revendicărilor contra Ungariei. Poate erau şi sentimente moştenite de la unchiul său, generalul Ion Emanuil Florescu. Mai preţuia în Rusia frăţia ortodoxă, fiind un vajnic susţinător al religiei naţionale şi unul din iniţiatorii Societăţii Române Ortodoxe.” R. Florescu se declara convins de faptul că generalul Ioan Em. Florescu fusese îndepărtat din politică de către regele Carol, datorită filorusismului său (generalul participase ca voluntar, sub comanda generalului Luders, la campania armatei ruse în Transilvania, în 1849, fiind decorat de ţarul Nicolae I; în timpul războiului Crimeii slujise la Cartierul general rus; în perioada 21 februarie 1891- 26 noiembrie 1891, cât este prim ministru, nu-şi ascunde simpatiile sale pentru Rusia şi Franţa, ceea ce îngrijorează cercurile diplomatice ale Puterilor Centrale). I. Emanuil Florescu îl însoţeşte pe regele Carol în călătoria sa în Italia, la Veneţia şi Milano, unde suveranul se duce pentru împăcarea cu soţia sa, Elisabeta, plecată într-un fel de exil în urma nefericitei susţineri a poveştii de dragoste a principelui moştenitor Ferdinand cu Elena Văcărescu. Relaţia dintre Carol I şi I. Emanuil Florescu nu e una cordială, omul politic conservator dezaprobând amestecul regal în chestiunile Partidului Conservator şi în relaţiile monarhiei cu biserica ortodoxă. Carol I e mult mai conciliant. Despre generalul Florescu el afirmă : „lui i se datoreşte mult din punctul de vedere al dezvoltării armatei române”.
Familia Florescu este o familie reprezentativă pentru clasa boierească română de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Nu prin filorusismul ei, mai mult proclamat decât slujit, cât prin patriotismul ei manifestat totdeauna când fusese nevoie.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
