Ziarul de Duminică

Acum un veac – oameni şi probleme (XIV)/ de Ion Bulei

Acum un veac – oameni şi probleme (XIV)/ de Ion Bulei
18.06.2015, 23:54 78

C. Stere: România şi războiul european

 

Chestiunea românilor, chestiunea viitorului lor ca stat şi naţiune le reia C. Stere (foto) în toamna anului 1914. În revista lui, „Viaţa Românească”, el publică un studiu remarcabil „România şi războiul european”. Va veni războiul şi peste România, scrie Constantin Stere. În ce parte se va duce ţara? „În faţa curentului cvasiunanim al opiniei publice s-ar părea că orice discuţie e astăzi inutilă”. Pentru că cei mai mulţi români aleseseră calea: aleseseră să meargă cu Antanta. Dar, pentru că răspunderea era prea mare, observă Stere, niciun argument nu trebuia scăpat din vedere. Toţi trebuiau să-şi spună cuvântul. „Fiecare om poate greşi în judecata lui asupra unor probleme atât de grele în consecinţe şi atât de complicate. Dar ţara nu va putea decât să câştige în coeziune morală, în disciplină şi, prin urmare, în puterea ei de acţiune, dacă va şti că s-a trecut uşor peste toate îndoielile şi obiecţiunile că ar putea cădea în cumpănă”.

Aşadar, Stere pleca de la obligaţia pe care toţi trebuiau s-o respecte, aceea a conştiinţei datoriei împlinite. Şi el aduce, contrar unanimităţii oamenilor politici, care, în acel moment, se pronunţau pentru intrarea în război alături de Antanta, o altă unanimitate, aceea „a marilor bărbaţi de stat ai acestei ţări, a tuturor celor cărora le datorim România de astăzi”. Pleca deci de la realităţi şi unanimităţi istorice. Într-adevăr, după tratatul de la Berlin din 1878, Turcia (de fapt Imperiul Otoman, cum se chema atunci oficial) e îndepărtată de la Gurile Dunării. Locul ei îl iau statele mici din regiune, dintre care niciunul nu era mulţumit de poziţia sa, niciunul neputând să-şi asigure o preponderenţă în Peninsula Balcanică.

Între aceste state mici era şi România, aşezată între cele două puteri rivale în Balcani, Rusia şi Austro-Ungaria, puteri diametral opuse, ceea ce le condamna la o rivalitate continuă şi ireductibilă. Între cele două puteri, România trebuia să aleagă pe aceea cu care se alia împotriva celeilalte. Dificilă alegere. Cu atât mai mult cu cât România nu se putea preocupa doar de asigurarea independenţei sale. Pentru că era înconjurată din toate părţile de români. Şi atunci Mica Românie nu se putea opri doar la întinderea ei de atunci. „Ea a trebuit să cumpănească nu numai primejdiile care ar ameninţa-o imediat, ci şi pe acelea care ar sta în calea realizării aspiraţiunilor întregului neam românesc. Căci în situaţiunea noastră nicio naţiune nu poate renunţa la integritatea acestor aspiraţiuni, fără să se condamne la neputinţă şi chiar la moarte”.

Dar integritatea acestor aspiraţii punea regatul român în conflict cu ambele împărăţii vecine. El nu putea să-şi îndrepte sforţările sale în două direcţii opuse, nu putea duce lupta sa pe două fronturi. Inevitabil regatul român trebuia să desfacă problema totală într-o serie de probleme parţiale. Şi să opteze. Mai întâi, răspunzând la întrebările: din care parte era ameninţat de primejdia mai mare şi „în ce direcţie putem mai bine, fără a primejdui prezentul, să ne asigurăm viitorul nostru în ce priveşte totalitatea aspiraţiunilor noastre?”. De la 1878, adică de la obţinerea independenţei, oamenii politici români, „toţi, fără excepţie”, au crezut că în conştiinţă nu pot răspunde la întrebările de mai sus decât în acelaşi fel. Aşa că toţi au dus aceeaşi politică: alături de Puterile Centrale. Aceeaşi politică au dus-o şi M. Kogălniceanu, şi I.C. Brătianu, şi D. A. Sturdza, G. Gr. Cantacuzino, P.P. Carp, T. Maiorescu („ce nume mai lipseşte din panteonul marii noastre politici?”). Când deputatul Grig. Sturdza, într-o discuţie de răspuns la mesajul tronului, a atacat această direcţie a politicii externe româneşti, susţinând politica contrarie, el a fost întâmpinat de dezaprobarea unanimă a Camerei (cel mai vehement a fost Emil Costinescu).

Unanimitatea politică în susţinerea aceleiaşi atitudini externe, din partea tuturor oamenilor politici (dii minores, precum G. Sturdza, au putut crea unele disonanţe, dar nesemnificative), este primul argument şi cel mai puternic al lui C. Stere în susţinerea opiniilor sale, opuse antantofililor. România pusese în practică vreme de 35 de ani ceea ce Ion Brătianu numea „planul lui Bismarck”.  În realizarea acestui plan „am încheiat alianţe, convenţii militare şi legături diplomatice; în vederea lui am ridicat fortificaţiile şi am făcut înarmările; în vederea lui ne-am aşezat relaţiile economice şi financiare”. Şi când soseşte momentul ca planul lui Bismarck să prindă viaţă, România iese din plan.

 „Ce s-a întâmplat dar în cele douăzeci şi patru de ceasuri după izbucnirea marelui război, ca să putem asista la o schimbare bruscă şi violentă a directivei noastre politice... Ce ne-a silit oare să trecem peste îndrumarea dată de un Kogălniceanu, un Ioan Brătianu, un Lascăr Catargiu, un Dimitrie Sturdza, să trecem peste situaţia de fapt creată de ei prin înarmările, fortificaţiile, relaţiile noastre economice şi financiare?”

AFACERI DE LA ZERO