Când a început războiul, toată atmosfera de la Curtea regală a României s-a schimbat. Până atunci, se străduiseră toţi să devină prieteni unii cu alţii. Dar când încep să se audă tunurile bătând la graniţe se trezesc în tabere diferite. Se deşteaptă sentimentul de naţionalitate în toţi. Patriotismul iese de pretutindeni. Regina Elisabeta părea că uitase de naţionalitate. Ba chiar de câte ori avea prilejul lăuda ce era franţuzesc şi englezesc. „Acum se regăsi deodată Die Rheintochter (fiica Rinului).” Maria povesteşte că o dată a auzit-o pe regina Elisabeta spunând: „Să murim cu toţii şi să ne ducem în cer”, dar regele Carol i-a răspuns tăios: „N-am poftă să mor, viaţa prezintă prea mult interes; vreau să văd cum se sfârşeşte acest război”.
Sentimentele principesei la începutul războiului?... Barbu Ştirbei îi povesteşte ce le-a zis şi lui Carol I şi Elisabetei: „Singura persoană populară în acest moment în România este principesa (Maria, n.n.), pentru că ea nu afişează sentimente austriece”. Maria Poenaru a rugat-o pe principesa Maria să-i spună reginei să nu mai vorbească „à tout venant, în favoarea Austriei”. Elena Perticari îi sugerează reginei să vorbească doar despre neutralitate, dacă de o participare a românilor contra germanilor n-o putea face, pentru că ea era total împotriva unei astfel de participări. Maria îi mai spune că atmosfera din familie e imposibilă. Nici măcar prinţul şi ea nu aveau aceleaşi sentimente.
Maria îi povesteşte de o discuţie a Mariei Poenaru cu Elisabeta. Regina îi spune doamnei sale de onoare că ea simte după inima sa, că sentimentele pentru patria sa Germania sunt naturale. „Atunci Majestate, îi replică Maria Poenaru, Dvoastră nu i-aţi iubit niciodată pe români?” N-a răspuns. Vorbea tot mai des de abdicare, dar Principesa Maria i-a zis că dr Mamulea e de părere că regele va muri înainte de a-şi scrie abdicarea sa, pentru că regele e foarte bolnav.
La 8/21 septembrie 1915 principesa Maria îl cheamă pe Jean Perticari, căruia îi spune: „Veniţi în ajutorul meu, sunt pierdută, nu ştiu ce să mai fac. Nu pot să scot nimic de la soţul meu, el nu vorbeşte niciodată, nu-mi spune nimic, nu vrea să-mi comunice nimic. Dacă regele abdică, el nu vrea să-l lase pe tron. Va fi silit să abdice la rândul lui şi atunci eu voi deveni o simplă principesă germană. Când m-am căsătorit cu principele, am făcut-o pentru că el era principele României, unde eu trebuia să devin regină şi nu principesă germană. Şi acum iată că toată lumea vorbeşte de abdicarea regelui, urmată de cea a principelui, şi Carol nu poate domni, el este minor. Atunci m-am gândit că pot să fiu regenta lui...” Şi ea a început să plângă, cu lacrimi calde. „Sfătuiţi-mă dvs care aveţi încrederea regelui, o regenţă va fi război civil, cel mai mare rău posibil. Ce e de făcut?” Perticari o îndeamnă să meargă le rege. „–Dar nu e posibil, regina e tot timpul între noi.– Ei bine cereţi o audienţă singură. El vă va înţelege. Spuneţi-i de neliniştile Dvs. Să vă sfătuiască el. El nu trebuie să abdice, Dumnezeu să ferească România de o astfel de nenorocire. El, cel luminat, care a cheltuit 48 de ani din viaţa sa pentru a crea un regat şi o dinastie, va vedea limpede. – Nu, a fi principesă a Germaniei e îngrozitor. Am învăţat să iubesc România, să trăiesc aici, nu pot s-o părăsesc.”
Maria ştie de convorbirile diplomatice cu Rusia. Ştie şi ceea ce prinţul Carol îi povestise în maşina care îi conducea acasă pe cei doi: „Rusia ne dă Bucovina şi Transilvania, dar declară că ne ia Moldova până la Siret cu Galaţi şi gurile Dunării”. Cum bine zicea Ecaterina Ghica: „Acest Traian (e vorba de împăratul Traian), care călătorea mult, ar fi putut să ne fi plasat în altă parte”. Elena Perticari îl întreabă şi ea pe Carol (prinţul) dacă e adevărat ce scria „Adevărul” despre o posibilă regenţă cu principele Nicolae şi despre o posibilă pierdere a Moldovei de sud. Carol rămâne uimit şi repetă că el va cere totdeauna integritatea teritorială în orice discuţie. Simka îi spune că principesa Maria plânge cu lacrimi, cu tot corpul, pentru că nu vrea să fie principesă germană. Îi este milă de ea. Îl încunoştiinţează şi pe Costinescu, ministrul de finanţe, despre discuţiile lor. Acesta le potoleşte spunând că orice discuţie cu Antanta pleacă de la recunoaşterea teritorială. El îi declară Elenei Perticari că principesa, ea singură, e speranţa românilor prin inteligenţa şi prin voinţa ei. Costinescu ştie de tristeţea principesei, de momentele sale de plâns. Dar tot el ştie că românii îl vor pe Ferdinand. Dacă acesta nu va voi să meargă cu românii, atunci o va face Carol, o va face prinţul Nicolae, dacă nici el, atunci nou-născutul Mircea. Dar Perticari crede că o regenţă e periculoasă şi dificilă, ea poate provoca dificultăţi. Costinescu mai afirmă că situaţia principesei nu e limpede dacă se ţine seama de faptul că ea nu poate fi regentă, Constituţia neprevăzând o astfel de posibilitate. Dar ar fi cu adevărat păcat pentru Maria să nu fie regină, „e atât de inteligentă!”.
Lui Ottokar Czernin, Maria îi spune limpede că Tratatul din 1883 nu putea să împiedice România să meargă împotriva Austro-Ungariei. Şi comentează Czernin: „Înalta doamnă niciodată cât a trăit regele Carol nu a avut curajul să vorbească atât de deschis despre acest tratat de fier, şi regele, care desigur că gândeşte la fel cu soţia lui, se temea, de asemenea, destul de mult de unchiul său pentru a cocheta cu aceste gânduri”.
Apoi Costinescu îşi arată multele sale reticenţe la adresa lui Ionel Brătianu, pe care-l consideră mai prejos de sarcina pe care şi-a asumat-o în fruntea guvernului ţării; îl consideră slab, cât pe aci să meargă cu Austria dacă nu ar fi fost el să salveze situaţia, influenţat de politica antirusească a tatălui său. Dar atunci erau alte timpuri, alţi aliaţi. Apoi el e sub influenţa directă a regelui, care-l duce cum vrea. Îi mai spune că Brătianu nu e făcut pentru politică, şi îi povesteşte că în urmă cu vreo 12 ani, când l-a întâlnit pe stradă şi l-a întrebat unde merge, acesta i-ar fi răspuns: „La Voinţa Naţională, fac politică, dar eu nu sunt făcut pentru ea”. Şi, totuşi, el nu va părăsi niciodată politica. Îi mai spune că Brătianu adoră grandorile, că-i place să fie adulat, că Vintilă e un sectar şi că însuşi ginerele său, Dinu, e la fel. Că Eugen Carada i-a influenţat pe toţi. Elena Perticari pune la cale o întâlnire între principesa Maria şi Costinescu. Acesta i-a vorbit de nevoia de a-l convinge pe Ferdinand ca nu cumva să se gândească să abdice şi el de la tron, urmând pilda lui Carol I, dacă acesta va face gestul. Maria, într-o ipostază mai optimistă, l-a liniştit pe Costinescu, spunându-i că raporturile sale cu Ferdinand au devenit din ce în ce mai bune, că ea e un fel de vox populi pentru Ferdinand, informându-l asupra a tot ce se discută în toate cercurile societăţii româneşti. La ideea de a părăsi „mon chez moi”, principesa îi spune Elenei Perticari: „Sufăr ca o condamnată; ieri am făcut un tur al camerelor mele, atingând obiectele şi privindu-le ziceam: eu să părăsesc toate astea?”. Elena Perticari observă că ea ar putea rămâne şi în cazul abdicării regelui, Ferdinand având majoritatea ţării. Dar abdicarea nu se va întâmpla, insistă Perticari cu argumentaţia ei, pentru că regele nu va lăsa să se distrugă 48 de ani de domnie. Şi, oricum, el nu va părăsi România chiar dacă va abdica, şi va da sfaturile sale lui Ferdinand şi Mariei. În cartea sa De la inima mea la a lor, scrisă în această perioadă, dar publicată mai târziu, Maria scrie: „Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii ce i-am dat e unul din inelele acelui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul îl pot sfărâma”. Şi mai departe: „Ce fel? Să fiu nevoită să părăsesc această ţară, care, în sfîrşit, ajunsese a mea şi în inima căreia mă furişasem atât de încet, însă atât de temeinic? ... Să-mi părăsesc menirea, viitorul şi sfântul drept de a fi înmormântată în pământ românesc? Of, niciodată, niciodată.” Lui I.G. Duca îi mărturisea: „N-am venit în România ca, după 20 de ani, să renunţ la Coroana României! Nu mi-am sacrificat tinereţea şi nu m-am ostenit să dau ţării acesteia moştenitori de Coroană, ca să-i văd acum rătăcind prin lume ca principi germani în exil. Eu de ţara asta nu mă despart! Înţeleg aspiraţiunile ei şi le îmbrăţişez. De altminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ atunci când m-am măritat, altă patrie decât România eu nu am”. Maria trece printr-un moment greu. Din toate părţile auzea că regele Carol va abdica. Or, ce înţelegeri erau între rege şi moştenitorul său, Ferdinand? Stabiliseră ei ca în caz de abdicare moştenitorul să facă la fel? Maria declară în Povestea... că era literalmente chinuită de această idee şi nimeni nu-i spunea nimic. Erau momente în care Ferdinand nu-i vorbea. La toate insistenţele ei, acesta rămânea mut. De aceea a făcut apel la Em. Costinescu.
O vizitează Carp, care-i spune că, dacă ar fi fost ascultat, România ar fi fost de mult pe câmpul de luptă alături de Austria „fără a ţine seama de opinia publică”. La un dineu la Pelişor, Maria citeşte o scrisoare primită de la o femeie din popor, care o sfătuia astfel: să ia cu bine pe prinţul Ferdinand şi să-l ia de gât şi să-i zică: Puişorule, fă aşa şi aşa... Dacă aşa va face, ea era Maria Înţeleapta.. Citeşte şi un articol al lui Moruzi, în care acesta scria că dacă toţi voiau să părăsească tronul, „un suflet de femeie va rămâne cu ţara, care simte cu ţara şi cu toţii vom striga: moriamo pro nostro rege Maria”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
