Iniţial, mama sa se are bine cu Carol I. Dar repede între cei doi izbucnesc neînţelegerile. „Mama şi cu Unchiul nu se potriveau la idei în privinţa doctorilor, a infirmierelor şi a multor altor lucruri. Mama avusese cinci copii şi ştia tot în acea privinţă, dar Unchiul avea obiceiul să amestece politica chiar şi cu pâinea lui de toate zilele. El vedea probleme grave în cele mai mici întâmplări” ...Neînţelegeri, dicuţii; ironii din partea mamei, supărare din partea Unchiului... Şi între amândoi sta bietul Nando în grea cumpănă. El era între două autorităţi ce se împotriveau. În orice caz, mama Mariei nu admitea ca Unchiul să se amestece în alegerea doctorilor, a infirmierelor, a datelor, a orelor, a numelor, până şi a camerelor. Peste toate se mai adauga şi amestecul reginei Victoria care trimite un medic la Sinaia: „vrem să facem cum e mai bine, acolo la Răsărit... cam nesigure toate”.
La 15 octombrie 1893, la unu noaptea, se naşte Carol, numit aşa după numele Unchiului, desigur. Nici nu împlineşte Carol un an şi Maria dă naştere surorii sale, botezată Elisabeta, după numele soţiei lui Carol, care tocmai se reîntoarce în ţară după exilul ei impus de rege. Relaţiile Mariei cu Der Onkel sunt cu suişuri şi coborâşuri. De regulă Maria acţiona şi Der Onkel reacţiona. De pildă, Maria îi trimite o scrisoare în care îl ruga să nu uite că, dacă îi răpea tinereţea, nimic şi nimeni nu-i mai putea da înapoi anii cei mai frumoşi ai vieţii. Răspunsul regelui e scurt: „Numai fiinţele uşuratice privesc tinereţea ca timpul cel mai frumos al vieţii”. Puteai spune că n-avea dreptate?
Relaţia Mariei cu regina Elisabeta se baza, în schimb, pe o înţelegere feminină a vieţii. Maria o admiră pe Carmen Sylva. Chiar dacă admiraţia era şi cenzurată. Aşa, de exemplu, observa cercul de artişti, poeţi, muzicieni, oameni de ştiinţă, care o înconjurau şi păreau să-i soarbă cuvintele. Regina ştia cum să-i preţuiască, să le deştepte simpatia şi entuziasmul. Unii erau personalităţi, precum Sarasate, Sauer, Van Dyck, Slezak, Isayie, Pugno, Thibaut, Hubermann, Sarah Bernhardt, Gabrielle Rejane, Catulle Mendes. Dar erau şi destui care „nu erau decât nişte nesărate ecouri ce alcătuiau un soi de cor antic”. Într-un fel, atitudinea ei faţă de Aunty, cum o numeşte ea pe Elisabeta, folosind un termen englezesc pentru mătuşică, este asemănătoare cu a lui Carol faţă de soţia sa, adică o admiraţie care nu lasă câmp liber de manifestare închipuirii ei, de teamă să nu provoace greutăţi şi ei şi lui, cum s-a mai şi întâmplat. „Aunty se îndeletnicea veşnic cu câte un plan măreţ, cu câte o închipuire fantastică, pentru fericirea poporului ei sau pentru binele omenirii. Ea nu vedea nimic în proporţii strâmte, toate trebuiau întocmite cu o măreţie primejdioasă”. Din numeroasele şi măreţele planuri ale lui Carmen Sylva izvorau adesea fie câte o ceartă, fie cine ştie ce dezastru.
Dar neînţelegerile dintre cele două familii, a lui Carol şi a Mariei, ca să nu zicem a lui Ferdinand, plecau mai toate de la felul de a-i vedea pe copiii Mariei. „Der Onkle” şi Aunty îi considerau pe aceşti copii un fel de proprietate naţională şi voiau să-i crească potrivit ideilor lor şi să-i înconjoare de persoane alese doar de ei. Mai ales la alegerea acestor persoane se năşteau conflictele. Şi ele sunt prezente în relaţia lui Carol cu Maria, respectiv în relaţia dintre cele două personaje principale ale celor două părţi.
Treptat, Maria începe să-l vadă mai atent şi pe Ferdinand. „Soţul meu nu era un om cu însuşiri arătoase; era cât se poate de neîncrezut şi rar îşi spunea părerea; era cel mai leal dintre prinţii moştenitori şi nu-şi îngăduia nicio judecată a sa proprie; nu aduna în jurul său vreun partid sau vreo ceată de nemulţumiţi. Suferea adesea din pricina multelor stavili ce ni se impuneau dar niciodată nu se răzvrătea; dacă critica sau se plângea de ceva, nu o făcea decât faţă de mine”. Începe să se vadă mai atent şi pe ea însăşi. Îi plac tot mai mult hainele frumoase, petrecerile, plimbările în aer liber. E într-o necontenită mişcare, mereu născoceşte ceva distractiv. „Treceam de foarte frumoasă şi chipul meu prin el însuşi atrăgea luarea aminte a tuturor. În mine zăceau adormite nemăsurate puteri şi totodată primejdiile ce sunt ursite femeilor admirate pentru frumuseţea lor. Aceasta dă strălucire vieţii şi însufleţire; nu eşti niciodată trecută cu vederea”. Simte „o beţie specială a vieţii”. Prin ceea ce scrie în Povestea şi prin felul în care scrie, Maria îşi justifică într-un fel şi privirile pe care începe să le arunce în jurul ei. Ea nu făcea altceva decât să răspundă chemărilor vieţii. Dar deocamdată ţine seama de situaţia ei specială.
Practică intens călăria. Pentru ea acesta însemna sănătate, putere, plăcere şi, mai presus de toate, însemna libertate şi contact cu natura. „Când eram în şa, mă simţeam descătuşată de orice lanţuri, mă simţeam una cu pământul pe care călcam, una cu arborii, cu cerul, cu ogoarele şi cu cei care le arau. Călăria m-a învăţat să iubesc glia românească, mi-a îngăduit să simt în mine bătăile inimii acestei ţări”. Se mândrea că putea călări caii pe care alţii nu-i puteau călări, că putea sta în şa mai mult decât oricare ofiţer de cavalerie. Evocă plăcerea cu care gonea în fruntea unei cete de ofiţeri călări, „repezindu-i peste tot felul de ponoare, totdeauna cea dintâi, insuflând tuturor înflăcărarea ce o simţeam”. Ferdinand uneori o mustra „pentru că-mi păsa prea puţin de aparenţă”. Dar... „eram şi pentru el ca un pahar de şampanie la un prânz plicticos”.
Era tot mai conştientă de puterea ei de influenţare a menajului cu soţul ei. Goanele acestea nebune nu erau bine privite la „Vechiul Palat”, cum începe să fie numit Peleşul după darea în folosinţă a Foişorului şi apoi a Pelişorului. Dar prinţesa nu se lasă de acest sport pe care-l identifică cu ea însăşi. Şi împotrivirile sunt tot mai slabe. Şi adeseori „Der Onkel” se întâlneşte cu nora lui pe cărările din jurul castelului de la Sinaia. El pe jos şi ea călare. Şi nu-şi mai dispută bucuria reciprocă de luare în stăpânire a pădurilor primitoare. Ajung să se accepte unul pe altul.
Maria descrie felul în care, treptat, treptat, se încadrează societăţii româneşti: participarea la activitatea regimentului de roşiori. Încredinţat ei, plimbările de la Şosea cu trăsura, care-i plac foarte mult, prezenţa – şi nu doar pasivă, la balurile bucureştene, între altele şi la un bal mascat foarte reuşit. Treptat începe să cunoască firea latinului plină de ironie şi scepticism, care intra în conflict cu naivitatea anglo-saxonă de care dădea ea dovadă. Învaţă cum să se apropie şi să cucerească ţara peste care era regină. În Anglia de atunci nimeni nu-i putea contesta drepturile ei regale, în România constată că da. Pentru că nu erau formate mentalităţile potrivite. Monarhia din România era o instituţie tânără. Maria – şi ea – a cheltuit energie şi talent, contribuind la aşezarea ei pe temelii mai solide. Şi a făcut-o nu îndepărtându-se de popor, cum o făcea ţarismul în Rusia, unde erau atât de mari discrepanţe sociale, ci prin apropierea de mir, de oamenii de rând. Învaţă să se ia în serios şi să aibă încredere în ea. Nu lipsesc sfaturile celor din jur. Reginei Elisabeta îi spune că ea nu poate să se ia în serios. „Tu nu te iei în serios? Tu, mama mai multor copii? Eu m-am luat în serios de la vârsta de trei ani”. Începe să picteze, luând lecţii cu Ruth Mercier, profesoara soacrei sale. Are de la început în pictură o mare dragoste pentru culoare şi un simţ înnăscut al liniei. Ia pildă de la Elisabeta şi începe să ilustreze cărţi. Carmen Sylva ilustra mai cu seamă evanghelii. O făcea pentru biserica de la Curtea de Argeş. Îi dăruieşte şi Mariei o carte de rugăciuni ilustrată. O alta, pictată pe pergament, o dăruieşte lui Ferdinand. La cererea Elisabetei, lucrează şi împreună la ilustratrea unei lucrări.
Maria se apropie de mişcarea nouă din pictura românească, se apropie de Luchian, de Ştefan Popescu, Vermont, Verona, Kimon Loghi, Steriade, Satmari, Artachino. Expune acuarele alături de toţi aceşti artişti la Tinerimea. E alături de ei şi împreună cu ei. După Marele Război nu mai are aceeaşi aderenţă faţă de noul în artă. Simţul ei artistic rămâne la valori clasice. Avantgardismul n-o atrage. „De ce trebuie vaca să fie albastră, de ce să aibă un portret atât de puţin relief încât să pară lipit de fundul tabloului, iar toate obrazurile să aibă culoarea kaki? De ce să pară casele că s-au îmbătat, iar lumea să aibă numai câte un ochi şi un nas deloc? De ce...” „Ştiu că, de când sunt regină, am spus în mai multe rânduri că cele două mai grele încercări dintre îndatoririle mele regale sunt ascultarea plângerilor opoziţiei şi vizitarea expoziţiilor ultramoderne, unde sunt nevoită să zâmbesc unei forme de artă care îmi aduce un fel de jignire aproape fizică”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
