Evocând momentul când l-a cunoscut pe Ferdinand, care i-a pecetluit soarta, „îmi tremură condeiul în mână”. Era tânără, neştiutoare şi cutezătoare ca toţi începătorii idealişti. „Prima oară când l-am întâlnit pe viitorul meu soţ, mă aflam la Wilhelmshohe, lângă Cassel, un prea frumos castel din secolul al XVIII-lea, în care împăratul Wilhelm al II-lea primea, în timpul manevrelor imperiale”. Între invitaţi şi mama Mariei cu cele două fete mai mari, Maria şi Ducky, sora ei care n-avea decât 15 ani. „Ne simţeam de bună seamă cam stângace, dar, cu toate că eram naive, nu eram chiar prostuţe; fusesem totdeauna obişnuite să vedem lume, crescute să putem vorbi mai multe limbi şi să fim plăcute în orice sindrofie; afară de acestea, eram vesele şi pline de bucuria vieţii”. Singura persoană pe care o cunoşteau cele două fete era prinţul Frederich de Hohenzollern, fratele mai mic al lui Carol, regele României. Era general comandant al oraşului Cassel şi fusese de mai multe ori musafirul lor la Coburg. Un om foarte binevoitor şi prietenos. N-avea austeritatea regelui Carol. Sclipirea glumeaţă din ochi făcea ca toţi tinerii din jurul lui să se simtă bine. Cu atât mai mult două fete, dispuse oricum să se bucure de viaţă.
„Ne îndrăgostiserăm de-a binelea de «unchiuleţul», cum îi ziceau fetele”. La acest principe îl trimite regele Carol pe nepotul lui Ferdinand, pentru a mai schimba atmosfera în urma tristeţii poveştii de dragoste pe care o trăise alături de Elena Văcărescu. Totodată el participa şi la manevrele militare imperiale (pragmatic, regele Carol se gândise la toate). Aşa se face că cei doi tineri, Maria şi Ferdinand, se întâlnesc prima dată la masa Kaizerului. Wilhelm era văr primar cu ai neamurilor Mariei. Iar împărăteasa Fredericka, prinţesa regală a Marii Britanii, mama lui Wilhelm, era sora mai mare a tatălui Mariei. Cel care distona la masa imperială era chiar împăratul german, prin intervenţiile lui mult prea gălăgioase. „Te simţeai deodată, în prezenţa lui, ţepoasă ca un arici şi plină de împotrivire; căci purta într-însul ceva care deştepta vrajba”. Nici soţia lui nu-i tulbura manifestarea felului său de a fi. Părea că, după naşterea a şase băieţi şi o fată, şi-a îndeplinit misia ei pe lume şi restul nu mai avea importanţă. Se înarmase cu răbdare şi putere sufletească. De toate acestea şi-aducea aminte târziu, la peste 30 de ani de când avuseseră loc cele pe care le povesteşte în Povestea vieţii ei. La acel dejun la masa împărătească de la Wilhelmhohe Maria s-a nimerit să fie aşezată chiar lângă Ferdinand (dar oare chiar s-a nimerit?). Şi cum mama ei îi spusese că „o prinţesă care nu vorbeşte cu vecinii săi e o adevărată pacoste într-o sindrofie”, ea nu pierde prilejul de a sta de vorbă cu vecinul ei.
Vorbesc în germană şi franceză pentru că tânărul nu ştia englezeşte. Vorbesc de câte în lună şi în stele, nu şi de România, pentru că ea nu l-a întrebat de ţara aceea de unde venea el, de care nici nu auzise şi nu ştia unde se găseşte pe hartă şi nici el nu a adus vorba despre ea. „Şi lui Ducky, şi mie ne plăcu acest tânăr neînfumurat care-şi dăduse osteneală să ne fie pe plac. Şi apoi, nu era el nepotul «unchiuleţului şi al mătuşichii» aşa de drăguţi?”. Şi Maria continuă amintirea ei: „Nu ştiu dacă i se spusese bietului tânăr că eram prinţese bune de măritat. Pe vremea aceea, fetele nu cunoşteau planurile de căsătorie ale părinţilor, dar presupun că altfel se proceda cu prinţii, căci rămânea pe seama lor, bieţii tineri, grija cererii în căsătorie”. Amintirea din acea zi se amestecă cu altele: peisajul splendid unde se găsea castelul lui Wilhelm, grădinile bine rânduite, măreaţa pădure de fagi, rochia ei viorie-deschis, zâmbetul Victoriei Augusta, glasul „unchiuleţului” ei, tărăgănat şi prietenos, şi din nou sfiala tânărului prinţ care râdea. Ea se întreba dacă toate acestea fuseseră puse la cale anume. Fuseseră, desigur. După cum la fel e pusă la cale şi o vizită a Mariei la Berlin, la verişoara ei, prinţesa moştenitoare de Saxa Meiningen, sora mai mare a Kaizerului. Se duce împreună cu celelalte surori ale ei şi rămân aici o săptămână. Totul pus la cale de mama fetelor şi de părinţii şi unchiul lui Ferdinand, regele României, Carol I. A fost o întâlnire care n-a contat. În orice caz, Maria n-o reţine în Povestea ei, unde nu se fac referiri decât la verişoara ei Charly, mai mult de rău decât de bine.
Următoarea întâlnire are loc la Munchen. Era de data aceasta primăvară, „parcă plutea în văzduh o tainică însufleţire”. „Întâlnirea, după câte mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar, de bună seamă, nici eu, nici surorile mele nu ştiam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult. Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expoziţiilor de tablouri şi a teatrelor”. Ferdinand „era de o sfială chinuitoare şi râdea mai mult ca de obicei, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate mă atrăgea; era într-însul ceva atât de tineresc, îl simţeai plin de o aşa stăpânită lăcomie de viaţă şi poate şi de o oarecare slăbiciune. Parcă îţi venea să-i netezeşti calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deştepta în tine o duioşie de mamă şi te cuprindea dorinţa să-i vii în ajutor”. Recunoaşte mai târziu că n-avea, la vârsta ei, priceperea lucrurilor, în schimb avea o evidentă necunoaştere a realităţilor vieţii. Trăia şi ea, ca şi alte fete de vârsta ei şi de condiţia ei, într-o vreme ca aceea a sfârşitului de veac 19, trăia „o fericire naivă”. „Eram amândoi tineri, plutea dragostea în văzduh, era primăvară şi pe faţa mamei se citea o aşteptare fericită..., un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet deasupra caselor oraşului, o odaie de hotel, cadru cât se poate de puţin romantic...”.
În rezumat aceasta a fost întâlnirea de la Munchen. Şi astfel se făcu la Postdam şi logodna celor doi tineri, în palatul de la Postdam, sub ochii plini de aprobare ai Kaiserului Wilhelm şi sub blajinul zâmbet automat al Augustei Victoria. Mama Mariei e radioasă. La urma urmei grija oricărei mame cu trei fete era să-şi mărite fetele. Evident, bine. Peste ani, după ce şi-a cunoscut cu adevărat soţul, surpriza cea mai mare a Mariei era cum a reuşit sfiosul principe Ferdinand să-i facă propunerea de căsătorie? „Pentru mine e şi azi un prilej de uimire”. Dar „mi-a făcut-o şi eu o primii. Am spus fără meşteşug «da», ca şi când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. «Da» şi cu acel da mi-am pecetluit soarta”. Seara kaizerul dă un mare banchet în cinstea tinerilor logodiţi pe insula Păunilor, una dintre insulele de pe lacurile Postdamului. Şampanie, urale, felicitări, însufleţire. „Mi se părea că eram foarte fericită... Carol I şi îndepărtata lui ţară, România, erau pentru mine ceva nedesluşit, la care nu trebuia să cuget prea de aproape ca să nu-mi pierd cumpătul”. În aceeaşi seară ea cunoaşte şi un alt român, pe colonelul Coandă, aghiotantul lui Ferdinand, care era foarte fericit că tânărul Ferdinand se căsătorea. Şi făcea „un beau mariage”. Colonelul vorbea franţuzeşte mai bine decât principele său. El i-a vorbit de ţara lui, de priveliştele ei, de ţăranii români, de bucuria lor de a o întâlni pe încântătoarea lor viitoare regină, cu ochii ei albaştri şi părul de aur ca „o zână bună”. „Ah, da, scrie Maria, colonelul Coandă se pricepea să spună lucruri plăcute. Ducky şi cu mine stam mână în mână să-l ascultăm şi năluci, ispititoare năluci, prindeau a trece sub ochii noştri”.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
