Nunta se face la Sigmaringen. Terasa castelului de aici era cât un teren unde se putea organiza un turnir. A fost transformată în sale de fetes. Şi nuntaşii vin din toată lumea aristocrată a Europei. Vine împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei, vine ducele de Connaught, care o reprezenta pe regina Victoria, vine marele duce Alexis, trimis al ţarului, vine un paşă din partea sultanului. Din rândul marilor familii domnitoare, doar cea italiană nu participă. Căsătoria are loc în după amiaza zilei de 29 decembrie/10 ianuarie. Mai întâi cununia civilă. Apoi cea catolică. Mireasa e condusă la altar, cu inima strânsă, de tatăl ei, ducele de Edinburgh. Apoi ceremonia anglicană (oficiată de reverendul pastor Mr. Lloyd, trimis al reginei Victoria). La ceremonie împăratul Germaniei purta Ordinul „Steaua României”, iar regele Carol I ordinele „Jartierei”, al „Vulturului Negru” şi „Sf. Andrei” al Rusiei.
Din ţară pleacă la Sigmaringen un tren format din patru vagoane (vagon restaurant, vagon salon, vagon pentru suită şi vagon pentru bagaje). Trenul e construit la Ringhofer, lângă Praga; fiecare vagon e iluminat, unul cu electricitate, celelalte cu rapiţă; fiecare cu ceas, sonerie, termometru, barometru, un salon încălzit cu apă caldă, iar celelalte cu aburi. Trenul costase 220.000 lei („Adevărul”, care, se ştie, era antimonarhic, măreşte cifra la 400.000 de lei şi ridică suma cheltuielilor cu nunta la 6.244.185. „Maiestate, ajungă-ţi! E ruşine!”). La câteva zile după nuntă şi o scurtă vacanţă la Krauchenwies, tânăra pereche se îndreaptă către ţară. Opriri la Munchen şi Viena. În ţară e întâmpinată cu un entuziasm pregătit, dar sincer. Prin Transilvania, tinerii căsătoriţi călătoresc noaptea pentru a evita manifestările românilor şi probleme cu Austro-Ungaria. Intrarea în ţară se face pe la Predeal, unde sunt întâmpinaţi de general Barozzi şi de prefectul de Prahova, iar la Chitila de prefectul judeţului Ilfov. Directorul CFR a cheltuit 20.000 lei cu florile care au împodobit trenul regal. Cu deosebire îi plac tinerei Maria chipurile vânătorilor de munte, „voinici, oacheşi, cu ochi negri vioi şi dinţi foarte albi”. Scrie prinţesa în Povestea ei: „chiar din primele zile am simţit faţă de armată o apropiere care îmi dădea curaj. Niciodată nu m-am simţit străină printre soldaţi”.
La Gara de Nord tinerii sunt primiţi de rege, de miniştri, de primarul Bucureştiului Grigore Triandafil şi de o mulţime impresionantă. Primarul îi oferă Mariei o cupă de argint, cu o inscripţie gravată: „ Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă, spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893” (cupa se găseşte astăzi la Muzeul Naţional de Istorie). O comisie specială, alcătuită din Al. Marghiloman, gen. Lahovary, Take Ionescu şi Gr. Triandafil, se ocupase de programul primirii. De la gară se merge la Mitropolie. Peste tot casele decorate (cursurile şcolilor de băieţi din Bucureşti sunt întrerupte între 23-26 ianuarie 1893, anume în vederea serbărilor organizate cu prilejul primirii perechii princiare). La slujbă sunt prezenţi regele, miniştrii, înalţii demnitari ai statului, mitropolitul primat, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, episcopi, arhierei. Am zice, toată lumea bună a României de atunci. Prinţii sunt naşii a 32 de perechi de miri, fiecare reprezentând un judeţ. Căsătoriile lor sunt oficiate, la biserica Sf. Spiridon, de mitropolitul primat, ajutat de 12 arhierei şi 32 de preoţi. Nu lipsesc episoade hazlii (mireasa din Curtea de Argeş se mărita a doua oară, mireasa din Teleorman era o servitoare a prefectului şi era unguroaică, boii de la unele care erau tare speriaţi, alţii tare murdari...). „Mulţime, urale, zgomot, bună primire, veselie... dar, cu toate că eu eram punctul central în jurul căruia se desfăşura atâta alai, nu eram decât o biată mică străină, într-o ţară străină”.
Din toată ceremonia îi plac cele 32 de perechi. Îi plac la mitropolie frescele cu culorile lor îndulcite, frumoasele sfeşnice şi candele de argint vechi. Nu e cunoscătoare de icoane, dar firea ei de artist a vibrat la frumuseţea lor. Nu-i plac cântările bisericeşti, prea pe nas şi care nu aveau înălţimea celor auzite în Rusia. Ele mai curând stricau slujba, altfel foarte frumoasă. Palatul, de asemenea, nu-i place. Interioarele erau de o lipsă de gust germanică „în forma ei cea mai izbitoare”, un amestec total nereuşit de rococo şi Altdeutsch. Tânăra pereche e întâmpinată zile în şir de tot felul de oameni. „S-au perindat în faţa noastră toate gradele de demnitari ai statului, reprezentanţi ai tuturor neamurilor, ai tuturor credinţelor, ai tuturor meseriilor, ai tuturor profesiilor, ai tuturor porturilor: civili, militari, preoţi şi chiar călugări, până şi o delegaţie a birjarilor muscali, ca să-mi prezinte pe o tavă de argint tradiţionala pâine cu sare. Era interesant, dar foarte obositor”. În fiecare zi era sărbătorită, „era câte o recepţie oficială, toate în cinstea mea, prânzuri, baluri, mari primiri oficiale şi delegaţii din cele patru colţuri ale ţării, care rosteau discursuri în grai bogat înflorit şi uneori îmi aduceau câte un dar, cusături româneşti, scoarţe, sipete dăltuite sau zugrăvite, cărţi şi icoane şi alte lucrări ce deosebesc industria naţională”.
Afară de persoanele oficiale nu are voie să primească pe altcineva. De când cu Elena Văcărescu, familia regală intrase într-o spaimă de străini. Şi Maria suportă şi ea consecinţe. Se simte ca o prizonieră în Palat. Nu-i plac recepţiile date de doamnele bucureştene (dintre ele nu remarcă decât două doamne, pe dna Cezianu, mai târziu dna Belloy, şi pe Elena Perticari, mai ales pe aceasta din urmă pentru frumuseţea ei). Amândouă îi vor deveni scumpe prietene. Remarcă, de asemenea, pe Symka Lahovari, pe Zoe Sturdza, soţia lui D.A. Sturdza, pe dna Petre Carp, născută Cantacuzino. Şi are cuvinte de prietenie despre soţia lui Take Ionescu, care era englezoaică şi împreună făceau partide de călărie şi despre Eliza Marghiloman, devenită Brătianu, şi care îi va deveni treptat foarte prietenă. Dintre diplomaţii în post la Bucureşti are o relaţie mai apropiată cu prinţul Bulow, ministrul Germaniei, cu Goluhowski, al Austro-Ungariei, amândoi destinaţi să facă o carieră strălucită, cu Fonton, ministrul Rusiei, care luase locul intrigantului Hitrovo, cu însărcinatul cu afaceri englez Charles Harding. Diplomatul englez asigura conducerea Legaţiei engleze după retragerea din post a lui Henry Drummond Wolff (1891-1892) şi înaintea venirii lui John Welsham (1893-1894). Se înţelege foarte bine cu George Hugh Wyndham (1894-1898) şi John Gordon Kennedy (1898-1906), următorii miniştri britanici în post la Bucureşti. Wyndham avea două fiice, Florence şi Nely. Prima era înzestrată cu un evident talent de pictoriţă, cea de-a doua era mare amatoare de călărie. Cu amândouă Maria s-a întâlnit adeseori, între ele fiind o plăcută tovărăşie întemeiată pe dragostea de preocupări comune. În foarte bune legături este şi cu William Conyngham Greene (1906-1911), următorul ministru, care avea o fată, Yone, născută în Japonia, cu care Maria s-a întâlnit de numeroase ori, discutând despre cărţi, artă, chestiuni sociale. Prietenia lor a durat şi după plecarea familiei Kennedy de la Bucureşti. Nu ştim dacă relaţia Mariei cu legaţia engleză este la fel de bună ca cea cu George Head Barclay (1912-1920), dar contactele lor sunt multe în anii neutralităţii şi ai războiului. Maria remarcă de mai multe ori că Anglia era neinteresată de România şi regreta acest dezinteres. „Nutream o vie dorinţă de a făuri o înţelegere între Anglia şi România, însă Anglia nu arătase niciodată vreun interes deosebit pentru ţara mea adoptivă, lucru de care îmi părea adesea foarte rău”.
Începe să-l cunoască pe Carol I: „pentru el totul era politica, ea era adevăratul temei al fiinţei lui. Cântărea cu grijă tot ce făcea şi ce spunea, socotind întotdeauna care ar fi urmările şi prin aceasta – după neînsemnata mea părere – complica viaţa în chip nemaipomenit şi dădea naştere la greutăţi, în împrejurări care ar fi fost foarte simple dacă ar fi fost tratate mai simplu”. Privind lucrurile de la distanţă, Maria avea dreptate. Departe de ai săi, de preocupările ei de până atunci, trăind în nişte spaţii care îi erau străine şi tot timpul auzind de la soţul ei „Der Onkel”, „Der Onkel”, Maria se plictiseşte. Unica bucurie, Bully, un botgros. Pe care îl omoară însă din greşeală bătrâna Louise... Vizitează mănăstirile Cernica şi Pasărea...
Începe să vadă ţara, care însemna „nesfârşite drumuri, praf, ţărani, sate, şiruri de care, fântâni cu lungi cumpene profilate pe cer, şi toate ogoarele acestea şi larga zare a câmpiilor”. Din mai se duce la Sinaia. Are o revelaţie, după îmbâcsirea şi praful Bucureştilor. Peleşul i se pare însă prea încărcat de Altdeutsch, stilul din ţara natală a lui Carol I. Nu-i plac vitraliile care împiedicau să vezi natura de afară. Nu-i place întunericul încăperilor şi coridoarelor. Şi apoi „Der Onkel” ducea cu el la Sinaia toată atmosfera sa orăşenească, îşi aducea curtea, politica, treburile milităreşti, audienţele, convorbirile cu miniştrii... Dar, oricum, Sinaia era o schimbare. Cu atât mai mult cu cât se pregătea construirea unei case separate pentru Maria şi soţul ei. La Sinaia o invită pe sora sa Ducky. Spre toamnă vine la Sinaia şi mama ei. Toţi intră în atmosfera de pregătire a venirii noului născut.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
