Carol a fost un personaj însingurat. Fără prietene şi fără prieteni, trăind izolat. „Nu i s-a cunoscut public nicio legătură, ceea ce, după domnia lui Cuza-Vodă trebuia să fixeze un puternic contrast”. Istoricul Ioan Scurtu găseşte curios faptul că, aşa fiind, regele aranjează la mansarda castelului Peleş o cameră a beţivilor, dotată cu căni pentru bere, cu bere, desigur şi cu un pat pentru cei care, după prea mult băut, nu mai puteau coborî scările. Carol însuşi ar fi fost din când în când oaspete al acestei berării ad-hoc. Era şi aceasta o modalitate de a mai uita de iubita lui Germanie.
Nu i-a fost uşor lui Carol I să îndepărteze piedicile din calea căsniciei lui Ferdinand cu Maria. Cum a ajuns principesa Maria în România? Într-adevăr, încă de la 15 ani, frumoasa fiică a Mariei Alexandrovna (unica fiică a ţarului Alexandru al II-lea) şi a lui Alfred de Saxa Coburg şi Gotha, al doilea născut al reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii, era destinată celor mai spectaculoase căsnicii. În 1890, aflată la Petersburg, la înmormântarea cumnatei mamei sale, marea ducesă Alexandra, Maria e cerută de soţie de marele duce Gheorghi Mihailovici. Nu se ştie de ce a refuzat. Să fi fost trecerea ei obligatorie la ortodoxism, în cazul căsătoriei? Sau faptul că cei doi erau veri buni şi mama sa nu voia să ştie de căsătorii între rude? Dar în cazul acesta din urmă, cum se poate explica faptul că sora Mariei, Ducky, se va mărita cu marele duce Kiril? Necunoscute rămân de atâtea ori gesturile vieţii unui om. Dar de ce refuză principesa mâna sa viitorului rege George al V-lea al Marii Britanii? Tot din cauză de rudenie (erau veri primari)? Şi toate aceste refuzuri pentru a ajunge soţia tânărului Ferdinand, moştenitorul tronului României, necunoscut în Anglia? Şi în condiţiile în care tatăl ei nu privea deloc cu ochi buni acest mariaj?
În toamna lui 1891, Ferdinand tocmai era într-o călătorie prin Europa pentru a se vindeca de dorul Elenei Văcărescu (cum se repetă istoria! Fiul său, Carol, tot pentru a se vindeca de o dragoste – de Zizi Lambrino – se va duce şi el într-o călătorie, nu doar prin Europa, ci prin lume!). Şi la Wilhelmhoehe, lângă Cassel, la manevrele imperiale organizate de Wilhelm al II-lea, într-un palat de secol XVIII, o cunoaşte pe Maria. A fost un coup de foudre? Nici măcar, ne asigură Olga Sandu, care urmăreşte atent drumurile şi gesturile principesei. Întâlnirea a fost mai curând o nereuşită. A urmat o alta, la Munchen. O rezumă Maria în Povestea vieţii mele: „Un buchet de trandafiri roz, o convorbire la fereastra deschisă, pe când luna răsărea încet (...). Asta e tot ce am de spus despre întâlnirea noastră”. Nici Ferdinand nu pare să fi fost mai entuziasmat. Prea era di recente iubirea lui pentru Ilincuţa Văcărescu. Dar o cere de nevastă (era frumoasă, tânără, ca un trandafir roz din buchetul pe care i-l dăruieşte!). Maria a zis da poate pentru că vedea în faţa ei un bărbat de consolat. Şi ea oferea un umăr de sprijin. Necunoscut rămâne sufletul feminin! Aşa că la 11/23 octombrie 1891 presa anunţa logodna celor doi tineri. Ştirea e anunţată de „Norddeutsche Allgemaine Zeitung” şi de agenţia „Reuters” şi e imediat preluată de „Voinţa Naţională”. Alte ziare româneşti o comentează cu cuvinte elogioase: „Adevărul”, „L’Independance roumaine”... Cel din urmă redă sentimentul de bucurie al românilor în cazul în care principele Ferdinand se va întoarce în ţară nu oricum, ci după un mariaj strălucit, în stare să dea prestigiu Tronului. Nu se ştia încă cine va fi aleasa. În septembrie 1891 „Voinţa Naţională” cita o telegramă cifrată a generalului Florescu, care anunţa că principele Ferdinand va reveni în ţară cu o principesă dintr-una dintre casele domnitoare ale Europei, iar „Adevărul” anunţa că acea principesă va fi din familia d’Orleans. Ştire dezminţită apoi. Se scrie şi de o principesă germană, iar „L’Independence roumaine” presupune că prinţul Ferdinand se va duce tot după Elena Văcărescu şi va lăsa tronul României fratelui său Carol. Căsătoria lui Ferdinand era un subiect prea atractiv ca să nu stârnească valuri. Subiectele monarhice au fost totdeauna cap de afiş în presă. Ştirea logodnei principesei Maria surprinde înalta societate londoneză. Pentru că în societatea aristocratică din Anglia nu se ştia mai nimic de România. Sau se ştiau foarte puţine lucruri. Şi acelea negative, cum ne-o spune Hannah Pakula. Regina Victoria îşi exprima îngrijorarea pentru „biata fată”, care era Maria, şi care urma să se ducă într-o lume în care domneau nesiguraţa politică şi „imoralitatea îngrozitoare” (rămăsese cu gândul la aventura lui Cuza Vodă cu Maria Obrenovici, fireşte imaginată la proporţii mitice). „Ne-a luat pe toţi prin surprindere”, scrie Pakula. Şi la Londra se fac tot felul de glume despre faptul că i se va impune prinţesei să poarte văl precum cadânele şi despre traiul ei într-o „ţară barbară”. Regina Victoria o considera pe Maria „o victimă a propriului mariaj”. Regina Victoria îl invită pe Plagino, ministrul României în Anglia, la Osborne, la bordul yahtului regal „Alberta”; îi acordă o audienţă mai lungă, ridică un pahar „în sănătatea şi fericirea Auguştilor însurăţei” şi îi exprimă lui Plagino „mulţumirea şi mai cu osebire credinţa ce are în fericirea Prea Iubitei sale Nepoate, punând-o sub scutul înaltelor virtuţi ale Suveranilor noştri şi a nobilelor simţăminte ale românilor”.
Carol I îi spunea lui Candiano Popescu zvonul care circula potrivit căruia împotrivirea reginei Victoria era cauzată de intrigile Elenei Văcărescu, „care scosese vorbe că vreau să însor pe nepotul meu cu de-a sila”. În realitate, regina Victoria se opunea pentru că era prea îndepărtată curtea de la Bucureşti şi prea necunoscută (de fapt, puţin cunoscută, dar rău, în urma acţiunilor camarilei din jurul lui Al. I. Cuza). Tot Elena Văcărescu ar fi pus preoţii catolici să conspire contra căsătoriei, ar fi dus vorbe nelalocul lor până şi la curtea Portugaliei, aflată în bună relaţie cu aceea de la Londra. „Fel de fel de stratageme am întrebuinţat ca să reuşesc, îi spunea Carol lui Candiano-Popescu. M-am înţeles cu fratele meu Leopold să-i scriu scrisori în care arătam că aveam mai multe propuneri pentru nepotul meu şi poate, curând, voi sfârşi primind una din ele. Pe lângă d-ra Văcărescu mai aveam a combate şi alţi pretendenţi la mâna principesei Maria. Cel dintâi era fratele împărătesei Germaniei, principele de Holstein, care este un imbecil. Mai era vorba să o dea fiului celui de-al doilea al principelui de Galles. În sfârşit, s-a ivit ca pretendent un mare duce al Rusiei”.
Înainte de nuntă, cei doi logodnici o văd şi pe regina Elisabeta a României, aflată atunci la Neuwied, într-un fel de exil pe care i-l impusese regele Carol în urma amestecului vinovat al lui Carmen Sylva în relaţia amoroasă a lui Ferdinand cu Elena Văcărescu. Maria face un foarte reuşit portret al unei femei cu probleme ca acelea pe care le avea regina României. În cele scrise o înţelege pe Elisabeta, dar îl înţelege şi pe Carol I. „După părerea tuturora, ea (Elisabeta) era vinovată de tot ce se întâmplase şi atât de tare se învrăjbise lumea în contra ei, încât regele găsi de cuviinţă s-o lase să plece la mama ei, la Neuwied; afară de aceasta, regina pusese atâta la inimă nefericita întâmplare, încât i se zdruncinase cu totul sănătatea şi, timp de doi ani, fu nevoită să stea în pat sau să fie purtată într-un jeţ cu roate”. În ceea ce o priveşte, Maria descoperă mai târziu povestea cu Elena Văcărescu. Află că Ferdinand fusese trimis să călătorească în Olanda, Belgia, la Sigmaringen, Potsdam, Berlin, Cassel... „Şi la Cassel îl aştepta Ursita... dar eu nu ştiam că el călătorea pentru mângâierea inimii lui frânte...”. Maria descrie pe larg prima ei vizită la Segenhaus, lângă Wied, unde Elisabeta locuia în acel moment, era în 1892, împreună cu mama ei. Decorul în care-şi ducea existenţa Carmen Sylva era unul de teatru, „într-o ciudată odăiţă în care se afla un pat mare şi scund, luminat de sus printr-o fereastră în tavan. Pe pat stătea culcată, rezemată de multe perne, foarte albe şi foarte moi, aceea pe care venisem s-o vedem”. Cadru de mare efect: lumina revărsată de sus asupra bolnavei, hainele ei în alb, pernele... Lumea era pentru ea un imens teatru şi ceea ce punea în evidenţă era jocul ei pe o scenă a lumii era dramatismul situaţiei. „Nevinovată cum eram, eram totuşi eu rivala; rivala care câştigase partida”. Paginile dedicate acestei întâlniri cu o doamnă care va juca un rol important în viaţa ei în anii următori sunt pagini scrise cu talent literar puternic conturat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
