• Leu / EUR4.6590
  • Leu / GBP5.3404
  • Leu / USD4.1340
Ziarul de Duminică

Acum un veac (XXXVII). Regina Maria – Barbu Ştirbey/ de Ion Bulei

Acum un veac (XXXVII). Regina Maria – Barbu Ştirbey/ de Ion Bulei

Autor: Ion Bulei

26 nov 2015 579

Peste toate, Maria are un soţ care foarte curând nu-i mai spune nimic, ba, dimpotrivă, îi produce o vădită stare de disconfort, mai ales după febra tifoidă care a venit peste Ferdinand în mai 1897 şi de pe urma căreia acesta nu şi-a revenit niciodată fizic: „Era palid şi slăbit, cu chipul îmbătrânit de suferinţă; cu boneta îndesată peste urechi nu reuşea să-şi ascundă pleşuvia... îţi făcea rău..., încercam să mă conving că, odată vindecat, aveam să-l văd aşa cum fusese. Dar...” Sunt cuvintele triste ale principesei Maria. Astfel că, atunci când îi apare în preajmă un tânăr ofiţer din regimentul ei de roşiori, „nu prea înalt, subţire, brunet, amuzant şi elegant”, în vârstă de 27 de ani, o poveste începe.  Zizi Cantacuzino, el e tânărul ofiţer, e adus la Cotroceni ca profesor de gimnastică pentru micuţul Carol. Merge în Germania, unde Maria pleacă la tratament, apoi la Constanţa, la bordul unui vas ancorat în larg (drept paravan era verişoara lui Zizi Cantacuzino, o adolescentă). Evident, multă discuţie în societatea românească, vorbe despre un apropiat divorţ, multă corespondenţă între membrii familiei regale române şi rudele lor europene. O poveste de tânără de 20 de ani care îşi aduce aminte că este şi femeie. A urmat o iubire pasageră, dar trăită cu pasiune, alături de William Waldorf Astor, englezul înalt, neobişnuit de chipeş, care tocmai absolvise studiile la Oxford şi pe care l-a întâlnit la castelul Cliveden, alături de sora sa Pauline. O iubire întreţinută mai mult prin scrisori. „Îl iubeam sincer şi natural, cu tot ce firea mea avea mai bun de dăruit...”, îi scria principesa Paulinei. 

 

În 1907 îl cunoaşte pe Barbu Ştirbey (foto), nepotul domnitorului Barbu Ştirbey, prinţ elegant, cu o foarte placută înfăţişare şi cu o minte ascuţită. Era un cuceritor. Pentru el, principesa era o provocare. Pentru ea, care încă mai ofta dupa Waldorf, însemna o potolire a setei de iubire, dar şi de putere.
Prin Barbu Ştirbey, între altele şi cumnatul lui I.I.C. Brătianu, descoperă Maria gustul puterii. Cei doi aveau nevoie unul de altul şi, pe un fond de interes reciproc, iubirea lor a durat mult. De fapt, nu s-a stins niciodată. Maria vizita des Buftea, unde locuia Ştirbey. Petrecea acolo mult timp împreună cu Barbu, călărind prin împrejurimi (Ştirbey tăiase un drum prin pădure să poată călări mai în voie). Când erau departe unul de altul, îşi scriau scrisori pasionale. Ileana, al cincilea copil al Mariei, e a lui Barbu. Prea semăna izbitor cu una dintre surorile lui! În cele şapte volume de Însemnări zilnice ale reginei, apărute până acum, Barbu Ştirbey apare mult mai des decât soţul ei, regele Ferdinand,  care de cele mai multe ori nu  e menţionat decât critic. De obicei referirile din Însemnări sunt de genul „Seara a venit Barbu”. Propoziţia se repetă la 21 ianuarie. La 27 ianurie o însemnare mai lungă: „După dejun, Barbu... Nu ne place niciodată să ne despărţim. Suntem prea buni prieteni şi el este întotdeauna îngrijorat la fel ca mine, când este plecat. Simt că unul din principalele mele ajutoare este departe de mine. El este totdeauna  atât de ponderat şi plin de resuse şi găseşte soluţii rezonabile pentru problemele cele mai grave. Creierele noastre la un loc fac treabă bună.”
Relaţiile lor ajung în gura publicului. E curios că într-o astfel de situaţie, la moartea lui I. Kalinderu, în 1913, regele Carol îl aduce ca administrator al Domeniilor Coroanei chiar pe Barbu Ştirbey! Poziţie ideală pentru manifestarea nestingherită a dragostei dintre cei doi. O dragoste care nu va avea de suferit decât o scurtă perioadă, la sfârşitul primului razboi, când Maria îl cunoaşte pe spectaculosul Joe Boyle, irezistibilul canadian. O iubire fulgerătoare, de o extraordinară intensitate, ca o violentă ploaie de vară. Maria demonstrează pe tronul României curajul de a fi şi regină, şi femeie, plus extraordinara bucurie de a trăi amandouă ipostazele. Ferdinand nu pune piciorul în prag în faţa acestor evadări sentimentale. Dar răspunde sau încearcă s-o  facă cu aceleaşi unităţi de măsură. Eliza Suţu, văduva lui Grigore Suţu, proprietarul Palatului Suţu (azi Muzeul de Istorie şi Artă al Bucureştilor), Olga Prezan (soţia generalului), actriţele Marioara Voiculescu, Elvira Popescu, sau Aristiţa Dissescu, Martha Bibescu ... sunt victime ale pasiunii sale masculine (sau mai curând el e victima dorinţei lor de expunere socială).

          De timiditatea lui Ferdinand va profita nu doar prinţul Barbu Ştirbey, administratorul Domeniilor regale, un factotum la Palat, sfătuitorul familiei regale în toate, omul indispensabil. Va profita, mai ales, cumnatul prinţului Barbu, I.I.C. Brătianu. În politica românească, Ferdinand nu va ieşi niciodată din cuvântul lui Ionel Brătianu, care a fost conducătorul de necontestat al României sub domnia lui Ferdinand. Fie că a fost la guvern sau în opoziţie, Ionel Brătianu a condus ţara. Norocul regelui că sfătuitorii săi, gândindu-se la ei, n-au uitat de binele ţării.  Între multele din jur a alege e o dovadă de înţelepciune. Ferdinand n-a avut nici dilema alegerii. Toate au venit într-un fel de la sine: Maria era prea frumoasă, ca să nu fie văzută şi de alţii, prinţul Barbu prea inteligent şi om de lume, ca să nu fie remarcat, Brătianu mult prea om de stat prin excelenţă ca să nu se impună.

          O zi obişnuită a Mariei şi a familiei sale. O zi la Bucureşti, după mutarea familiei princiare la Cotroceni, adică după martie 1896. Micul dejun se servea la ora 9.00, în holul etajului al II-lea: cafea cu lapte sau ceai, pâine prăjită sau franzeluţe, unt, miere, marmeladă, fructe. Pe lângă acestea lui Ferdinand i se serveau ouă, fripturi la grătar sau schniţel cu cartofi. Copiii erau serviţi în camera copiiilor. În dimineţile frumoase micul dejun se lua deseori afară, pe terasa din faţa palatului, cu deschidere spre parcul înverzit.

          După primul dejun principele pleca în trăsură deschisă, fără a fi însoţit de adjutantul de serviciu, cu vânătorul pe capră, cu panajul alb fluturând în vânt, pleca la biroul său de la Corpul II de armată de pe strada Ştirbei Vodă. Se înapoia la 13.30, când se servea dejunul. Principesa Maria, după micul dejun, de obicei se ducea la călărie. De aceea, în fiecare dimineaţă trebuiau să fie în permananţă în grajduri mai mulţi cai de rasă. Ieşea la călărie fie în parcul Palatului Cotroceni, fie pe câmpul de exerciţiu de la Cotroceni, caz în care era urmată de un călăreţ. Pe timp de ploaie ora de călărie se făcea în manejul regimentului de călărie din apropiere (ulterior se va construi menejul propriu al palatului). Maria călărea de obicei şi dacă ploua sau ningea. Mantia ei albastru închisă, cu galoane de argint, se vedea fluturând de departe, spre bucuria femeilor şi a fetelor din satele vecine. 

          La Cotroceni dejunul se lua la 13.30. Masă bună, gustoasă, uşoară, din trei feluri urmate de prăjituri, fructe, cafea, vin (totdeauna autohton). Dintre toţi comesenii, Ferdinand era mai „cusurgiu”. Deseori făcea observaţii la felurile de mâncare, observaţii foarte amănunţite şi foarte la obiect. Cele mai multe observaţii erau la unt şi la untdelemn, de aceea untul se prepara după indicaţiile sale, iar untdelemnul era adus de la o casă din Berlin. Principesa a rezolvat chetiunea mai simplu: la 1900 şi-a adus bucătarul Edner, cu care se obişnuise ea la Coburg. Şi acesta a rămas alături de ea până la moartea ei în 1938, după care s-a dus la Belgrad, chemat de Mignon. Miercurea şi Duminica familia princiară lua masa în Vechiul Palat, împreună cu familia regală. La dejun de cele mai multe ori erau şi invitaţi. După dejun principii moştenitori acordau audienţe. La ora 17.00 se lua cunoscutul five o’clock tea. Apoi Maria adeseori se ducea în plimbare la Şosea. Invitaţii cel mai adesea o însoţeau. Uneori, în funcţie de invitaţi şi dorinţele lor, se  făceau excursii şi dejunul se lua în aer liber şi era chemat Ciolac cu banda lui. Masa de seară era la orele 20.00, cu un meniu destul de redus. Maria se retrăgea apoi în apartamentele ei de la etaj, iar Ferdinand se ducea în biroul lui, unde citea sau îşi revedea albumele de timbre (era un pasionat, avea o colecţie de peste 20 de albume). În lungile seri de iarnă erau chemaţi uneori generalul Robescu, Tamm, secretarul particular al lui Ferdinand, adjunctul de serviciu şi unul din ofiţerii din Brigada principelui şi se juca whist pe mize de familie şi cu trataţie de bere.

          Vasile Docea ne dă o idee de jocurile care se practicau la Curtea regelui Carol I. Prin extensie se poate face o comparaţie cu jocurile care se practicau şi la Cotroceni. Istoricul timişorean ne menţionează mai întâi piquet-ul, un joc în doi faţă în faţă şi ochi în ochi, un joc care în partea lui de levate se răspundea cu cartea de aceeaşi culoare cu cartea jucată de adversar. În jurnalul său, Carol I menţionează că a jucat cu Petre Mavrogheni, inteligentul om politic finanţist al Partidului Conservator, soţul Olgăi Mavrogheni, dama de onoare a reginei Elisabeta, cu Eugeniu Stătescu, ministrul liberal şi vestitul avocat, cu alt ministru, Nicolae Dabija, menţionări din anii 1882, 1884, după care, până în 1886, regele nu mai joacă decât cu soţia sa Elisabeta (sunt 65 de consemnări!), mai ales în serile ploioase. Maria n-a jucat piquet. Nu reiese din mărturii. A jucat în schimb whist, joc englezesc (celălalt era franţuzesc), răspândit în Europa, care se juca în patru (cu variante de doi sau şase), joc mai simpatic, cu licitaţii, anterior bridge-ului. Acelaşi meticulos istoric consemnează 48 de partide între 1882-1892; joc de divertisment şi de scugere a timpului în lungile seri ploioase de la Peleş, de la Cotroceni sau de pretutindeni. Whist mai joacă şi cu prilejul vizitelor pe care i le face Alexandru de Battenberg al Bulgariei (vizite private). În afara Peleşului şi a palatului de la Bucureşti, regele Carol nu juca  jocuri de cărţi. O mai făcea doar la reşedinţa familiei sale de la Sigmaringen şi a  soţiei sale de la Neuwied.  Şi totdeauna o făcea pentru a crea o stare de înţelegere în familie sau cu foarte puţini dintre apropiaţi. Pentru că la el totul era politică. Cum bine observa regina Maria: „Regele Carol era tot atât de cunoscător în politica externă, cât şi în cea internă. De fapt, pentru el totul era politică; ea era adevăratul temei al fiinţei lui. Cântărea cu grijă tot ce făcea şi ce spunea, socotind totdeauna care ar fi urmările”.  Dacă nu juca jocuri de cărţi juca biliard, cel mai adesea cu Ferdinand. În fiecare după- amiază, ne spune Maria, care era şi ea chemată să asiste la joc „închipuindu-şi că eu petrec privind la jocul lor, în timp ce mă asfixiau cu fumul gros al ţigărilor de foi... Ah! Cât uram ciocnirea grelelor bile de biliard!”

          Practica intens călăria. Pentru ea acesta însemna sănătate, putere, plăcere   şi mai presus de toate însemna libertate şi contact cu natura. „Când eram în şa, mă simţeam descătuşată de orice lanţuri, mă simţeam una cu pământul pe care călcam, una cu arborii, cu cerul, cu ogoarele şi cu cei care le arau. Călăria m-a învăţat să iubesc glia românească, mi-a îngăduit să simt în mine bătăile inimii acestei ţări.” Se mândrea că putea călări caii pe care alţii nu-i puteau călări, că stătea în şa mai mult decât oricare ofiţer de cavalerie. Evocă plăcerea cu care gonea în fruntea unei cete de ofiţeri călări, „repezindu-i peste tot felul de ponoare, totdeauna cea dintâi, insuflând tuturor înflăcărarea ce o simţeam”. Ferdinand uneori o mustra „pentru că-mi păsa prea puţin de aparenţă.” Dar... „eram şi pentru el ca un pahar de şampanie la un prânz plicticos.”

          Era tot mai conştientă de puterea ei de influenţare a menajului cu soţul ei. Goanele acestea nebune  nu erau bine privite la „Vechiul Palat”, cum începe să fie numit Peleşul după darea în folosinţă a Foişorului şi apoi a Pelişorului. Dar prinţesa nu se lasă de acest sport pe care-l identifică cu ea însăşi. Şi împotrivirile sunt tot mai slabe. Şi adeseori „Der Onkel” se întîlneşte cu nora lui pe cărările din jurul castelului de la Sinaia. El pe jos şi ea călare. Şi nu-şi mai dispută bucuria reciprocă de luare în stăpânire a pădurilor primitoare. Ajung să se accepte unul pe altul.

          Maria descrie felul în care, treptat, treptat, se încadrează societăţii româneşti: participarea la activitatea regimentului de roşiori, încredinţat ei, plimbările de la Şosea cu trăsura, care-i plac foarte mult, prezenţa –şi nu doar pasivă, la balurile bucureştene, între altele şi la un bal mascat foarte reuşit. Treptat începe să cunoască firea latinului plină de ironie şi scepticism, care intra în conflict cu naivitatea anglo-saxonă de care dădea ea dovadă. Învaţă cum să se apropie şi să cucerească ţara peste care era regină. În Anglia de atunci nimeni nu-i putea contesta drepturile ei regale, în România constată că da. Pentru că nu erau formate mentalităţile potrivite. Monarhia din România era o instituţie tânără. Maria – şi ea- a cheltuit energie şi talent, contribuind la aşezarea ei pe temelii mai solide. Şi a făcut-o nu îndepărtându-se de popor, cum o făcea ţarismul  în Rusia, unde erau atât de mari discrepanţe sociale, ci prin apropierea de mir, de oamenii de rând. Învaţă să se ia în serios, şi să aibă încredere în ea. Nu lipsesc sfaturile celor din jur. Reginei Elisabeta îi spune că ea nu poate să se ia în serios. „Tu nu te iei în serios? Tu , mama mai multor copii? Eu m-am luat în serios de la vârsta de trei ani”. Începe să picteze, luînd lecţii cu Ruth Mercier,  profesoara soacrei sale. Are de la început în pictură o mare dragoste pentru culoare şi  un simţ înnăscut al liniei. Ia pildă de la Elisabeta şi începe să ilustreze cărţi. Carmen Sylva ilustra mai cu seamă evanghelii. O făcea pentru biserica de la Curtea de Argeş. Îi dăruieşte şi Mariei o carte de rugăciuni ilustrată. O alta, pictată pe pergament, o dăruieşte lui Ferdinand.  La cererea Elisabetei lucrează şi împreună la ilustrarea unei lucrări.

          Maria se apropie de mişcarea nouă din pictura românească, se apropie de Ştefan Luchian, de Ştefan Popescu, Nicolae Vermont, Arthur Verona, Kimon Loghi, Frederic Stork,  Gheorghe Petraşcu, Constantin Artachino. Expune acuarele alături de toţi aceşti artişti la Tinerimea artistică, societatea creată de ei în 1901. Susţine participarea artiştilor la expoziţii internaţionale, prima prezenţă fiind aceea de la Atena, din 1903. Maria acceptă cu entuziasm preşedenţia onorifică a Societăţii. Se implică şi în conflictul dintre cele două generaţii de pictori din România, fiind alături de Tinerimea artistică. E alături de ei şi împreună cu ei. După Marele Război nu mai are aceeaşi aderenţă faţă de noul în artă. Simţul ei artistic rămâne la valori clasice. Avantgardismul n-o atrage. „De ce trebuie vaca să fie albastră, de ce să aibă un portret atât de puţin relief încât să pară lipit de fundul tabloului, iar toate obrazurile să aibă culoarea kaki?. De ce să pară casele că s-au îmbătat, iar lumea să aibă numai câte un ochi şi un nas deloc?. De ce...,  „Ştiu că de când sunt regină, am spus în mai multe rânduri, că cele două mai grele încercări dintre îndatoririle mele regale sunt ascultarea plângerilor opoziţiei şi vizitarea expoziţiilor ultramoderne, unde sunt nevoită să zâmbesc unei forme de artă care îmi aduce un fel de jignire aproape fizică.”

Newsletter Ziarul Financiar

Înscrie-te la newsletter-ul ZF.ro ca să primeşti zilnic informaţiile de business care contează. Ia decizii în cunoştinţă de cauză!

Principalele valute BNR - marţi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.6590
Diferență: -0,0193
Ieri: 4.6599
Azi: 4.1340
Diferență: -0,3111
Ieri: 4.1469
Azi: 5.3404
Diferență: -0,1402
Ieri: 5.3479
Azi: 4.0924
Diferență: -0,2121
Ieri: 4.1011