În primele luni, face puţine deplasări în afara Palatului mare din Bucureşti. Abia după construirea Palatului Cotroceni, între anii 1893 şi 1905, după planurile lui Gottereau, a castelului Foişor de la Sinaia, Maria are o libertate de mişcare mai mare. În urma căsătoriei, lista civilă a lui Ferdinand creşte de la 300.000 la un milion de lei. În afară de persoanele oficiale nu e sfătuită să primească pe altcineva. De când cu Elena Văcărescu, familia regală intrase într-o spaimă de străini. Şi Maria suportă şi ea consecinţe. Se simte ca o prizonieră în Palat. Nu-i plac recepţiile date de doamnele bucureştene. Dintre ele nu remarcă decât două doamne, pe dna Cezianu (mai târziu dna Belloy) şi pe Elena Perticari, mai ales pe aceasta din urmă. Era fiica lui Carol Davila, inteligentă, cultă, autoare a unor scrieri despre amănuntul cotidian, cu virtuţi literare evidente. Căsătorită cu generalul Perticari, ea va fi o permanenţă la curtea regală şi va traduce unele dintre scrierile Mariei. Amândouă aceste doamne îi vor deveni scumpe prietene. Remarcă, de asemenea, pe Symka Lahovari, pe Zoe Sturdza, soţia lui D.A. Sturdza, pe dna Petre Carp, născută Cantacuzino. Are cuvinte de prietenie atât pentru soţia lui Take Ionescu, care era englezoaică, şi împreună cu care făcea partide de călărie, cât şi despre Eliza Marghiloman, devenită Brătianu, care îi va deveni treptat foarte apropiată.
Dintre diplomaţii în post la Bucureşti are o relaţie mai apropiată cu prinţul Bulow, ministrul Germaniei, cu Goluhowski, al Austro-Ungariei, amândoi destinaţi să facă o carieră strălucită, cu Fonton, ministrul Rusiei, care luase locul intrigantului Hitrovo, cu însărcinatul cu afaceri englez, Charles Harding. Diplomatul englez asigura conducerea Legaţiei engleze după retragerea din post a lui Henry Drummond Wolff (1891-1892) şi înaintea venirii lui John Welsham (1893-1894). Se înţelege foarte bine cu George Hugh Wyndham (1894-1898) şi John Gordon Kennedy (1898-1906), următorii miniştri britanici în post la Bucureşti. Wyndham avea două fiice, Florence şi Nely. Prima era înzestrată cu un evident talent de pictoriţă, cea de-a doua era mare amatoare de călărie. Cu amândouă Maria s-a întâlnit adeseori, între ele fiind o plăcută tovărăşie întemeiată pe dragostea de preocupări comune. În foarte bune legături este şi cu William Conyngham Greene (1906-1911), următorul ministru, care avea o fată, Yone, născută în Japonia, cu care Maria s-a întâlnit de numeroase ori ca să discute despre cărţi, despre artă, despre chestiuni sociale. Prietenia lor a durat şi după plecarea familiei Kennedy de la Bucureşti. Relaţia Mariei cu Legaţia engleză e la fel de bună în timpul cât a fost ministru George Head Barclay (1912-1920). Contacte multe în anii neutralităţii şi ai războiului. Maria remarcă de mai multe ori că Anglia nu era interesată de România şi regreta acest dezinteres. „Nutream o vie dorinţă de a făuri o înţelegere între Anglia şi România, însă Anglia nu arătase niciodată vreun interes deosebit pentru ţara mea adoptivă, lucru de care îmi părea adesea foarte rău.”
În familie
Începe să-l cunoască pe Carol I. „Pentru el totul era politică, ea era adevăratul temei al existenţei lui. Cântărea cu grijă tot ce făcea şi ce spunea, socotind întotdeauna care ar fi urmările şi prin aceasta – după neînsemnata mea părere – complica viaţa în chip nemaipomenit şi dădea naştere la greutăţi, în împrejurări care ar fi fost foarte simple dacă ar fi fost tratate mai simplu”. Privind lucrurile de la distanţă, Maria avea dreptate. Departe de ai săi, de preocupările ei de până atunci, trăind în nişte spaţii care îi erau străine şi tot timpul auzind de la soţul ei „Der Onkel”, „Der Onkel”, Maria se plictiseşte. Era o fiinţă dinamică, cochetă, voluntară, „nu agrea acea atmosferă stătută” de la Palat. Ca doamne de onoare, regele îi dăduse două femei bătrâne, Greceanu şi Mavrogheni, care o enervau cu sfaturile lor. Unica bucurie, Bully, un botgros. Pe care îl omoară însă din greşeală bătrâna Louise... Vizitează mănăstirile Cernica şi Pasărea...
Începe să vadă ţara, care însemna „nesfârşite drumuri, praf, ţărani, sate, şiruri de care, fântâni cu lungi cumpene profilate pe cer, şi toate ogoarele acestea şi larga zare a câmpiilor”. Din mai, se duce la Sinaia. Are o revelaţie după aerul îmbâcsit şi praful Bucureştilor. Peleşul i se pare însă prea încărcat de Altdeutsch, stilul din ţara natală a lui Carol I. Nu-i plac vitraliile, care o împiedicau să vadă natura de afară. Nu-i place întunericul încăperilor şi al coridoarelor. Şi apoi „Der Onkel” ducea cu el la Sinaia toată atmosfera sa orăşenească, îşi aducea curtea, politica, treburile milităreşti, audienţele, convorbirile cu miniştrii... Dar, oricum, Sinaia era o schimbare. Cu atât mai mult, cu cât se construia o casă separată pentru Maria şi soţul ei (Foişorul va fi înlocuit mai târziu, când familia se va înmulţi, cu Pelişorul). La Sinaia o invită pe sora sa Ducky. Spre toamnă vine la Sinaia şi mama ei. Toţi intră în atmosfera de pregătire a venirii noului născut.
Iniţial, mama sa pare să se aibă bine cu Carol I. Dar repede între cei doi izbucnesc neînţelegerile. „Mama şi cu Unchiul nu se potriveau la idei în privinţa doctorilor, a infirmierelor şi a multor altor lucruri. Mama avusese cinci copii şi ştia tot în acea privinţă, dar Unchiul avea obiceiul să amestece politica chiar şi cu pâinea lui de toate zilele. El vedea probleme grave în cele mai mici întâmplări.” Neînţelegeri, discuţii, ironii din partea mamei, supărare din partea Unchiului... Şi între amândoi sta bietul Nando, în grea cumpănă. El era între două autorităţi ce se înfruntau. În orice caz, mama Mariei nu admitea ca Unchiul să se amestece în alegerea doctorilor, a infirmierelor, a datelor, a orelor, a numelor, până şi a camerelor. Peste toate se mai adăuga şi amestecul reginei Victoria, care trimite un medic la Sinaia: „Vrem să facem cum e mai bine, acolo, la Răsărit... cam nesigure toate.” La 15 octombrie 1893, la unu noaptea, se naşte Carol, numit aşa după numele Unchiului, desigur. Un unchi de-a dreptul fericit, care vine la patul în care născuse Maria, o sărută pe frunte şi îi spune: „Mulţumesc”.
Nici nu împlineşte Carol un an şi Maria dă naştere surorii sale, botezată Elisabeta, după numele soţiei lui Carol, care tocmai se reîntorsese în ţară după exilul ei impus de rege. Relaţiile Mariei cu Der Onkel sunt cu suişuri şi coborâşuri. De regulă, Maria acţiona şi Der Onkel reacţiona. De pildă, Maria îi trimite o scrisoare în care îl ruga să nu uite că, dacă îi răpea tinereţea, nimic şi nimeni nu-i mai putea da înapoi anii cei mai frumoşi ai vieţii. Răspunsul regelui e scurt: „Numai fiinţele uşuratice privesc tinereţea ca timpul cel mai frumos al vieţii”. Puteai spune că n-avea dreptate?
Relaţia Mariei cu regina Elisabeta se baza, în schimb, pe o înţelegere feminină a vieţii. Maria o admira pe Carmen Sylva. Chiar dacă admiraţia era şi cenzurată. Aşa, de exemplu, observa cercul de artişti, poeţi, muzicieni, oameni de ştiinţă, care o înconjurau şi păreau să-i soarbă cuvintele. Regina ştia cum să-i preţuiască, să le deştepte simpatia şi entuziasmul. Unii erau personalităţi, precum Sarasate, Sauer, Van Dyck, Thibaut, Hubermann, Sarah Bernhard, Gabrielle Rejane, Catulle Mendes. Dar erau şi destui care „nu erau decât nişte nesărate ecouri ce alcătuiau un soi de cor antic”. Într-un fel, atitudinea ei faţă de Aunty, cum o numeşte ea pe Elisabeta, folosind un termen englezesc pentru mătuşică, este asemănătoare cu a lui Carol faţă de soţia sa, adică o admiraţie care nu lasă câmp liber de manifestare închipuirii ei, de teamă să nu provoace greutăţi şi ei şi lui, cum s-a mai şi întâmplat. „Aunty se îndeletnicea veşnic cu câte un plan măreţ, cu câte o închipuire fantastică, pentru fericirea poporului ei sau pentru binele omenirii. Ea nu vedea nimic în proporţii strâmte, toate trebuiau întocmite cu o măreţie primejdioasă.” Din numeroasele şi măreţele planuri ale lui Carmen Sylva izvorau adesea fie câte o ceartă, fie cine ştie ce dezastru.
Dar neînţelegerile dintre cele două familii, a lui Carol şi a Mariei, ca să nu zicem a lui Ferdinand, plecau mai toate de la felul de a-i vedea pe copiii Mariei. „Der Onkle” şi Aunty îi considerau pe aceşti copii un fel de proprietate naţională şi voiau să-i crească potrivit ideilor lor şi să-i înconjoare de persoane alese doar de ei. Mai ales de la alegerea acestor persoane se năşteau conflictele. Şi conflictele sunt prezente în relaţia lui Carol cu Maria, respectiv în relaţia dintre cele două personaje principale ale celor două părţi.
Treptat, Maria începe să-l privească mai atent pe Ferdinand. „Soţul meu nu era un om cu însuşiri arătoase; era cât se poate de neîncrezut şi rar îşi spunea părerea; era cel mai leal dintre prinţii moştenitori şi nu-şi îngăduia nicio judecată a sa proprie; nu aduna în jurul său vreun partid sau vreo ceată de nemulţumiţi. Suferea adesea din pricina multelor stavili ce ni se impuneau, dar niciodată nu se răzvrătea; dacă critica sau se plângea de ceva, nu o făcea decât faţă de mine.”
Când privea mai atent fotografiile de grup ale lui Ferdinand şi ale celor din jurul lui, cum o făcea adesea, Maria avea senzaţia, de cele mai multe ori, că îl vedea pe soţul ei într-o stare marginală. Părea să iasă din poză şi să plece, nu să intre în atmosfera de ansamblu. Pentru că era o atmosferă creată de ceilalţi, nu de el, cum vedem din cuvintele aşternute de regina Maria mai târziu: 29 martie 1921: „Nando e un vorbitor stângaci, în asemenea măsură, încât în viaţa de fiecare zi comunicarea cu el e o încercare pentru mine, din motiv că nu poate niciodată să spună ceva direct, într-un mod clar, nici chiar cel mai mic şi neînsemnat lucru”. 10 aprilie 1921: „Nando este prost dispus, toată ziua a fost arţăgos, nestăpânit, pus pe ceartă şi asta făţiş, fără să ţină seama de oaspeţi. Era într-adevăr detestabil şi prost crescut în astfel de momente”. Sau într-o altă însemnare din 16 martie 1922, la Copăceni, unde familia regală avea o casă: „Am făcut desigur planuri de ameliorări. Este colţul favorit al lui Nando, dar toate îmbunătăţirile pe care le face rămân doar în stadiul de planuri, dacă nu este ajutat să le pună în aplicare. El nu poate nici măcar să agaţe un tablou, să schimbe locul unui scaun, sau să-l determine pe altul s-o facă.” Iată o altă însemnare, la a 57-a aniversare a lui Ferdinand, pe 30 decembrie 1922: „Noi l-am convins că totuşi nu e bine să ignore ziua regelui şi trebuie să primească felicitările care i se cuvin. La început el a ţipat şi a protestat, în felul lui zgomotos, dar, în cele din urmă, s-a supus.” 30 decembrie 1922: „Am avut bătaie de cap ca să-mi strâng darurile de Crăciun, mai ales că Majestatea Sa a avut un acces de impoliteţe, acuzându-mă că fac lucrurile în secret, şi aceasta pentru că, atunci când a venit la mine să-mi spună că nu are nimic pentru toţi oamenii lui, eu am spus că am de rezervă pentru aproape tot ce avem nevoie şi, în loc să fie recunoscător că în al doisprezecelea ceas îl ajut să iasă din încurcătură, el s-a întors brusc împotriva mea, şi m-a acuzat că dezbin casa, aranjând lucrurile în spatele lui, că vorbesc cu alţii şi nu cu el etc...”. Regina, aşa cum făcuse tot timpul, schimbă atitudinea: „La început, am fost foarte supărată şi am propus să-i arăt cum ar fi viaţa dacă n-aş fi acolo ca să găsesc soluţii, să rezolv problemele pe care el totdeauna le lasă nesoluţionate, să îmbin munca lui cu a mea, astfel să fie concordanţă în viaţa noastră cotidiană”. Schimbarea de atitudine dă roade, ceea ce, de altfel, era foarte previzibil. Regina voise doar să arate „că este absolut incapabil să se ajute singur, pentru faptul că nu este un organizator, nici om de acţiune.”
Deplânge lipsa acestor calităţi ale bărbatului incapabil de acţiune. Cearta dintre soţi „s-a terminat aşa cum se întâmplă în general, el fiind jenat de izbucnirea sa şi dându-şi seama de lipsa de justeţe a atacului lui asupra mea. Desigur că n-am păstrat nicio ranchiună, dar m-am întristat puţin pentru că detest să fiu tiranul lui şi atât de des trebuie să o fac pentru el însuşi, pentru poziţia lui, pentru propria lui casă. El este neajutorat şi trebuie să fie ajutat.” Înainte de a lua vreo decizie, Ferdinand cerea Mariei sfatul. Dacă nu i-l cerea, ea i-l dădea oricum. Până şi înaintea unor întâlniri, ca, de pildă, cu I.I.C. Brătianu, la 30 ianuarie 1924, în chestiunea grecilor. „Majestatea Sa, care fusese în prealabil instruit de mine, a făcut faţă cu brio.” Se înţelege că dacă n-ar fi fost ea sfătuitorul lucrurile ar fi mers prost. E bucuroasă atunci când lucrurile merg bine cu Ferdinand, când acesta se simte în formă. Dar şi atunci „se uită tot la mine ca să dau tonul potrivit, lucru pe care eu îl fac ca un dirijor care conduce un cor şi care stă acolo atent, cu micul diapazon, dând tonul înainte să înceapă corul să cânte”.
Ferdinand nu ştie să se pună în evidenţă, cum o făcea unchiul său, Carol I. Nu scrie memorii, nu are o corespondenţă activă. Unchiul său era alt gen. În 1893 el nota: „Mă întreb cum ar fi fost configuraţia Europei dacă eu n-aş fi venit în România. Această aserţiune sună ca o trufie (chiar era, n.n), dar eu sunt convins că destinele popoarelor depind adesea doar de un singur om, care este, în acest caz, unealta lui Dumnezeu”. A fost Ferdinand „unealta lui Dumnezeu”? Din nou ne vin în minte vorbele unchiului: „Poate şi altcineva ar fi putut să preia această misiune şi ar fi putut să o ducă la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea şi tenacitatea să ia asupra lui toată osteneala şi munca şi să suporte toate luptele şi adversităţile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de temperament decât de capacitate”. Cu delicateţe, calitate de mare preţ a nepotului, Ferdinand ar fi răspuns: „Eu cred că toţi socotesc că, dacă sunt rege, eu nu am sensibilitate. Nu e oare curios că nimeni, nimeni nu pare să gândească că sunt şi eu om din carne şi sânge ca toată lumea?”.
Ferdinand nu era un bărbat frumos. Elena Văcărescu, iubita sa, îl putea vedea astfel: „Blond, înalt şi subţire, cu ochii albaştri şi visători, cu un zâmbet care apărea arareori, cu buzele pline de freamăt şi mâini minunate... chipul lui gânditor se lumina şi sângele îi îmbujora tâmplele şi obrajii. O mustăcioară aproape nevăzută îi umbrea uşor gura”. Despre iubit doar de bine, cât durează iubirea (în cazul Elenei Văcărescu a durat toată viaţa). Şi profesorul său de limba română, Vasile Păun, îl vede într-o ipostază mai mult decât binevoitoare: „Bălai, înăltuţ şi subţirel la trup, cu ochii albaştri închişi, foarte blânzi, cu nasul arcat..., cu tipul plăviţ, gânditor şi vesel, totodată, al germanilor din Sud, Alteţa sa Regală este icoana vie a flăcăului desăvârşit la chip şi la făptură...” (portret din 1889). Am zice un portret firesc, făcut de unul care i-a fost profesor timp de aproape şase ani, desigur intermitent. Cercetând fotografiile de epocă, Hannah Pakula nu are deloc aceeaşi părere: „Prinţul Ferdinand s-a născut cu urechile clăpăuge, părinţii săi instruind-o pe doică să le lege spre spate cu feşe când era bebeluş. Remediul nu a dat rezultate. Cât a trăit, urechile lui Ferdinand au fost în unghi drept în raport cu faţa sa, făcând din el un model dificil pentru fotografii de la Curte şi o ţintă uşor de ridiculizat. Exceptând acest lucru şi picioarele prea scurte, în comparaţie cu trunchiul, era considerat un tânăr prezentabil, deşi destul de lipsit de graţie”.
Înfăţişarea lui a avut mult de suferit în 1897, când s-a îmbolnăvit de o dublă pneumonie şi un atac de tifos, şi când a fost la un pas de moarte. Trei medici, Jean Cantacuzino, Ch. Buicliu şi W. Kremnitz au fost tot timpul lângă el şi boala a fost dovedită. Dar a lăsat urme vizibile în înfăţişarea prinţului. Nu mai era de recunoscut, după mărturisirea principesei Maria şi a Marthei Bibescu. Dacă se compara imaginea sa cu aceea a Mariei, fiinţă strălucitoare, probabil cea mai frumoasă prinţesă a Europei de atunci, toată o lumină, disproporţia era mare, mult prea mare. Întotdeauna când apăreau în public, Ferdinand era soţul ei, nu ea soţia lui. A fi soţul principesei era cu adevărat un rol deloc uşor de jucat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
