Nascuta in anul 1960, in cantonul Thurgau din Elvetia, Corinne Hofmann locuieste in prezent, impreuna cu fiica sa adolescenta, langa Lacul Lugano. A inregistrat un imens succes cu prima sa carte, Indragostita de un masai (aparuta in Romania la Editura Allfa - vezi rubrica din pagina 2 Colectii), relatarea povestii sale de iubire in Kenya zilelor noastre - tradusa in peste douazeci de limbi si transpusa intr-un film artistic de lung metraj. Cea de-a doua carte a Corinnei Hofmann, Adio, Africa, descrie efortul autoarei de a incepe o noua viata in Elvetia, dupa palpitanta si anevoioasa experienta kenyana. Urmare a senzationalului succes de care s-a bucurat cartea Indragostita de un masai, Corinne Hofmann s-a gandit sa raspunda numeroaselor intrebari ale cititorilor referitoare la viata ei dupa intoarcerea in lumea europeana. Astfel a luat nastere Adio, Africa.
Noul inceput in "jungla birocratica" n-a fost deloc usor. A trebuit sa reinvete multe dintre deprinderile cerute de civilizatia europeana.
Totusi, cu aceeasi tarie, acelasi curaj si optimism cu care supravietuise in Kenya, va reusi sa construiasca o noua existenta pentru ea si fiica ei, Napirai, in Elvetia.
Prin intermediul scrisorilor si al unui ajutor financiar, Corinne pastreaza si astazi contactul cu familia ei kenyana.
Acomodarea
La sfarsitul lui februarie, mama imi arata un anunt in ziar, prin care sunt cautate femei care isi cresc singure copiii, in scopul intemeierii unei astfel de asociatii la noi in regiune. "Inscrie-te si tu, ca sa mai iesi in lume si sa-ti faci niste relatii", imi spune mama grijulie. La inceput, ezit, dar pana la urma ma inscriu. Pe la jumatatea lui martie, primesc o invitatie la un brunch de duminica, ocazie cu care sa ne cunoastem intre noi.
Intalnirea are loc intr-o cabana dintr-o padure, la marginea unui sat. Cand ajung si eu cu Napirai, deja au venit cateva femei, impreuna cu odraslele lor. Unii copii se zbenguie neastamparati de colo pana colo, altii stau lipiti de mamele lor. Napirai nu are nici un fel de retinere, se duce la copii si se uita atenta la ei. Si ceilalti o cerceteaza plini de curiozitate, pentru ca este singurul copil de culoare. Incep sa vina tot mai multe femei, pana cand ne strangem o grupa de aproximativ douazeci de persoane. Peste tot sunt puse mese si miroase a cafea. Cele doua organizatoare se prezinta mai intai pe ele, iar apoi asociatia. Intentia este sa ne intalnim o data pe luna la micul dejun, ca sa discutam impreuna despre problemele noastre si sa ne ajutam reciproc. Cele mai in putere dintre noi sa le ajute pe cele mai slabe si, incet, incet, sa se formeze si in afara grupei contacte sociale. Apoi se prezinta fiecare pe scurt si povesteste de ce isi creste copiii singura. Ies la iveala destine foarte triste, care ma impresioneaza puternic. O parte dintre femei par a fi sigure pe ele, altele sunt timide si inhibate. Unele sunt deja de ani de zile singure, altele, ca si mine, abia de cateva luni. Cand le povestesc istoria mea, majoritatea vor sa afle mai mult si tot mai mult. Multora, viata mea li se pare iesita din comun, plina de nebunie si cumplit de grea. Mie, dimpotriva, problemele altor femei mi se par mult mai grave. Multe se lupta pentru bani sau pentru a obtine dreptul tutelar asupra copiilor lor. Altele mai sufera inca foarte tare din cauza despartirii de sotii lor, mai ales acelea care au fost parasite. Mie situatia mea mi se pare mult mai usoara. Eu traiesc din banii pe care ii mai am si nu astept decat permisul de munca pentru a putea incepe, in sfarsit, sa lucrez. Probleme, cum ar fi lupta cu sotul pentru plata pensiei de intretinere, nu am.
Gandindu-ma la situatia in care ma aflu acum, imi aduc aminte de viata mea din Africa, o lupta pentru supravietuire pana la granita cu moartea. Acolo eram dependenta, in cea mai mare masura, numai de mine insami; limba maa abia o intelegeam, iar cu lumea civilizata din afara nu aveam nici un fel de contact. Existau zile in care nu schimbam cu nimeni nici macar un cuvant. O evadare din satul nostru din podisul kenyan nu ar fi fost niciodata posibila, pentru ca nici o femeie nu ar fi indraznit sa ma ajute daca as fi rugat-o sa mi-o tina pe micuta mea Napirai pe drumul cu masina prin jungla, unul in care aproape iti rupi gatul. Nu ar fi facut asa ceva nici macar pentru o suma mare de bani, pentru ca nu s-ar mai fi putut intoarce in tribul ei. Barbatii masai nu tin partea unei femei, mai ales atunci cand aceasta vrea sa fuga.
Aici, dimpotriva, poti vorbi cu toata lumea, esti inteles de toti si de cele mai multe ori primesti si ajutor. Trebuie numai sa te misti. Nu, pentru mine, de cand sunt o mama care isi creste copilul singura in Elvetia, viata a devenit mult mai usoara si sunt convinsa ca va fi si mai usoara din momentul in care voi putea munci. Unele femei ma avertizeaza, spunandu-mi sa nu fiu atat de optimista, pentru ca pentru femei in situatia noastra nu exista prea multe locuri de munca. Si, in afara de aceasta, ar trebui sa gasesc pe cineva pentru Napirai. Faptul ca eu ii mai dau la varsta ei de aproape doi ani sa suga li se pare unora dintre mame chiar ciudat. O sa vad eu ce fac atunci cand voi ajunge la momentul respectiv, ma gandesc eu si nu ma las intimidata.
O femeie, pe nume Madeleine, se asaza langa mine si imi povesteste ca la sfarsitul lunii aprilie pleaca in Kenya, unde-si permite, in sfarsit, un concediu, ca sa-si revina dupa divort. Imi spune ca are de gand sa mearga pe tarmul de sud, dupa care stabilim sa ma duc sa o vizitez acasa, inainte sa plece. Vrea sa-i dau cateva informatii despre Kenya, iar eu ii voi face o schita cu locul unde se afla buticul nostru, ca sa poata trece pe acolo si eventual sa vorbeasca cu Lketinga. Imi face o impresie buna. De asemenea, imi mai atrag atentia inca alte doua, trei femei, dar mai ales una dintre organizatoare, care va deveni mai tarziu presedinta aleasa de noi si care este plina de energie. Cu alte cateva nu intru absolut deloc in discutie. Timpul trece pe nesimtite si ne apucam toate de spalat si de aranjat vasele. Facem curat in cabana, dupa care ne luam la revedere, pana la urmatoarea intalnire, peste patru saptamani.
In drum spre casa, imi trec prin cap o groaza de ganduri si diversele povesti de viata pe care le-am auzit. In orice caz, mi-a facut bine intalnirea aceasta. Pe de-o parte, chiar ma intereseaza sa pastrez legatura cu cateva dintre aceste femei si in afara grupei, dar, pe de alta, mi-am dat seama ca nu pot astepta pana cand ajung complet lipsita de orice mijloace. A fost pentru prima data cand m-am confruntat cu probleme ale femeilor care isi cresc singure copiii. Inainte de anii petrecuti in Africa, am fost o femeie de afaceri de succes si nu mi-am dorit sa am copii. In Kenya, este ceva normal ca femeile sa se descurce singure cu numerosii lor copii. De aceea, nu mi-am facut pana acum niciodata prea multe ganduri despre acest subiect. Astazi insa am avut ocazia sa vad cum multe femei se lasa prada destinului lor, ca si cum ar fi paralizate. Eu nu vreau sub nici o forma asa ceva!
Ajunsa din nou acasa, ii povestesc mamei despre impresiile mele si ii spun ca ma voi alatura grupei, mai ales ca lui Napirai i-a placut sa se zbenguie cu atatia copii. Maine vreau sa mai intreb la Politia pentru Straini ce se intampla, pentru ca deja suntem aici de cinci luni.
Cand sun a doua zi de dimineata, simt cu fiecare fibra a corpului meu ca acesta este un moment foarte important. Mama sta cu Napirai pe canapea si se uita incordata la mine. Mai mult ca sigur, se roaga.
Dupa ce mi s-a facut legatura cu biroul respectiv, ii explic femeii de la celalalt capat al firului problema mea. Amabila, ma roaga sa astept, ca sa se intereseze. Asteptarea aceasta nu o voi uita niciodata in viata mea! Imi simt inima cum imi bate pana in gat, iar pieptul mi se ingusteaza tot mai mult. Secundele sau minutele mi se par o vesnicie. "Bunule Dumnezeu, ajuta-ne te rog si de data aceasta!", ma rog eu in gand si tin pumnii stransi pentru mine si fetita mea. In sfarsit, aud vocea doamnei: "Numele dumneavoastra este Corinne Hofmann, locuiti momentan in Wetzikon, impreuna cu fiica dumneavoastra, Napirai, nascuta pe data de 1 iulie 1989, este corect?". "Da", raspund eu parca sugrumata. "Cererea dumneavoastra a fost acceptata. In urmatoarele zile veti primi si confirmarea scrisa". Eu imi tin respiratia, dupa care tasneste din mine: "Multumesc, multumesc mult, m-ati facut cel mai fericit om din lume. La revedere!". Ma intorc si strig plina de extaz: "Putem ramane! Slava Domnului!".
In acest moment ma simt ca nou-nascuta si incep sa dansez cu Napirai prin casa. Ea rade si chiuie, desi nu stie de ce mama ei si-a iesit asa din fire. Mama plange de fericire. Nici nu pot gandi clar de bucurie. Acum totul va fi bine. Imi voi aduna toate fortele ca sa gasesc, cat pot de repede, un serviciu si o locuinta. Ii sun pe fratii mei si le povestesc si lor despre norocul meu. Ii scriu si lui James imediat o scrisoare. Imi ies din fire de emotie. De la nasterea fiicei mele nu m-am mai bucurat atat de tare ca in momentul in care am auzit aceasta unica fraza, rostita de o femeie cu totul straina mie. Asta inseamna pentru mine o noua viata! Oare ea isi da seama de dimensiunea celor cateva cuvinte rostite? Dar de unde, imi spun eu, alungand acest gand, important este ca mi-am atins scopul. In momentul in care voi primi confirmarea scrisa, voi da un anunt la mica publicitate pentru un loc de munca.
Seara ii comunic lui Hanspeter vestea cea buna si se bucura si el. La masa discutam despre ce as putea lucra. Eu propun sa fac o prima incercare cu un chiosc. Daca as prelua eu tura de dimineata, la pranz as putea fi deja acasa, la Napirai. Mama se ofera sa stea ea doua sau trei zile pe saptamana cu Napirai, pentru ca intre timp s-a obisnuit cu nepoata ei si ii face placere. Impreuna cu Hanspeter, fac un calcul de ansamblu asupra cheltuielilor care ma asteapta, in cazul in care ma mut singura intr-o locuinta si constat ca, daca vreau sa nu mor de foame, trebuie sa accept un post intreg. Si daca stau bine sa ma gandesc, trebuie sa-mi cumpar mobilier pentru toata casa, pentru ca eu nu mai am nimic. Nici o farfurie, nici un tacam, nici macar un prosop nu mai am, iar de mobila nici sa nu mai vorbim. De aceea nu intra in discutie decat un serviciu cu munca de teren, pentru ca astfel mi-as putea imparti timpul mai bine, iar cu o cota-parte la comision as putea castiga, intr-un interval de timp scurt, ceva mai mult. Mama imi aduce aminte de fostul meu sef de la asigurari. Desi oferta m-a incantat foarte tare, renunt la idee, pentru ca in bransa aceasta ar trebui sa lucrez in principal seara. As vrea sa incerc mai intai sa gasesc ceva atragator in cursul zilei, asa ca voi da un anunt.
Bineinteles, trebuie sa mai lucrez la aspectul meu fizic. Trebuie neaparat sa-mi schimb tunsoarea si sa imi cumpar vreo doua, trei costume. Dar pentru asa ceva exista magazinele second-hand. In aceste conditii, trebuie sa-mi cumpar o masina, ceea ce aici in Elvetia, in comparatie cu Kenya, nu ar trebui sa fie o mare problema. Masini la mana a doua exista la fiecare colt de strada si, mai mult ca sigur, voi gasi ceva convenabil.
Problema cea mai mare este ca nu mai am incredere in mine insami. Ca sa ma duc acum la oameni necunoscuti si sa-i conving sa le placa ceva mi se pare, in momentul de fata, ceva foarte indraznet. Iar cand ma gandesc ca trebuie sa circul prin oras si sa caut strazi pe care nu le cunosc, ma cuprinde teama. Dar ceea ce am stiut sa fac inainte voi sti sa fac si astazi, iar asta cat de curand. Totul mi se pare acum mai usor de rezolvat decat in urma cu patru luni. Daca ma gandesc ca in Kenya existau momente in care nu mai puteam sta in picioare din cauza slabiciunii si ca 50 de metri mi se pareau o distanta aproape de neinvins, astazi ma simt, in comparatie cu atunci, un bulgare de energie. Voi reusi, sunt convinsa!
Cateva zile mai tarziu, primesc aprobarea de sedere definitiva. Bineinteles, ramane sa lamuresc problema casatoriei mele. Din cate mi s-a spus, in Elvetia aceasta nu este valabila. Dar, pentru ca eu am cetatenie germana, decizia trebuie luata in Berlin, Elvetia urmand sa se alature hotararii Germaniei. Deci nu este clar daca eu sunt considerata in Europa ca fiind casatorita sau nu. Deocamdata, insa, nu insist pe acest lucru. Care vor fi insa urmarile voi afla abia peste cam un an de zile. Deocamdata sunt, pur si simplu, fericita.
Trimit anuntul pentru un loc de munca si ramane sa astept, increzatoare, o oferta buna in domeniul distributiei de produse. Urmaresc si anunturile de locuinte, dar preturile si oferta slaba imi reduc optimismul. Bineinteles, nu trebuie sa plec de la mama imediat, dar, cu timpul, vreau sa traiesc si eu intre patru pereti ai mei, mai ales daca incep serviciul.
Dupa mai bine de doua saptamani de la prima intalnire a mamelor care isi cresc singure copiii, ma suna Madeleine si ma invita impreuna cu Napirai la o cafea. Ea locuieste la numai cateva minute de mers cu masina, in satul vecin, care se afla ceva mai sus de Wetzikon. La prima vedere, imi place complexul de locuinte. Este compus din patru case cu etaj, asezate una in fata celeilalte, cate doua pe fiecare parte. In mijloc se afla un spatiu verde mare, cu un loc de joaca, unde se zbenguie cativa copii mici. Bineinteles, i-ar placea si lui Napirai asa ceva! In plus, pe mine ma incanta padurea din apropiere, cu susurul paraului.
Madeleine se bucura ca o vizitam. Fiul ei are zece ani si are grija de Napirai cu o rabdare de inger. Ne povestim indeaproape vietile si, cand aude ca tocmai am primit aprobarea de sedere definitiva in Elvetia, se bucura foarte tare pentru noi. Eu ii impartasesc convingerea ca voi gasi in curand de lucru. Numai cu locuinta se pare ca va fi mai greu, pentru ca eu am cautat ceva intr-un cartier asemanator cu acesta. Madeleine se ofera sa se intereseze ea la administratie, dar imi spune sa nu-mi fac sperante, pentru ca sunt deja liste de asteptare pentru locuintele acestea convenabile. Cartierul m-a fascinat insa atat de tare, incat nu voi ceda asa de usor.
Ii arat poze cu sotul meu si cu magazinul nostru din Kenya si o rog sa se duca in concediu la el si sa-i duca o scrisoare de la mine. O mai rog sa incerce sa afle ceva despre Sophia. Prea mi se pare o coincidenta plina de importanta faptul ca, tocmai la prima mea iesire, ma intalnesc cu cineva care pleaca in Kenya. Cu putina durere in suflet, ii urez la despartire concediu placut. Acasa ii povestesc mamei, incantata, despre cartierul in care am fost. Sunt hotarata sa nu caut mai departe pana nu primesc un raspuns negativ de la administratie.
In zilele urmatoare, primesc prin posta sporadic cate o oferta de munca. Cele mai multe sunt inutile. Ori nu-mi place produsul care trebuie vandut, ori firmele nu vor sa plateasca nici un salariu de baza, fapt pe care nu-l pot accepta in situatia mea. Tocmai cand mi-am pierdut orice speranta in ceea ce priveste succesul anuntului meu, primesc o oferta din Z?rich. Este vorba despre saluri din matase si cravate, care trebuie vandute intreprinzatorilor drept cadouri de reclama. Ma uit la prospectele trimise si simt ca aceasta este sansa mea. Dau imediat telefon si stabilesc o intalnire pentru un interviu.
Acum depinde de mine. Va fi dificil sa obtin primul post, mai cu seama dupa o sedere atat de indelungata in strainatate. Imi fac rost de o harta buna a orasului Z?rich si imi cumpar un costum frumos. Am avantajul ca, datorita staturii mele inalte si slabe, majoritatea hainelor din magazine mi se potrivesc si imi stau bine. La frizer, ma tund pentru prima data in viata scurt si imi vopsesc parul in rosu. O pereche de pantofi noi cu toc, nu prea inalti, confera infatisarii mele o ultima nota de eleganta. Din viata mea de masai, intr-o coliba din balegar, chircita pe jos langa foc si gatind ugali, nu se mai vede nimic. Mama imi confirma parerea, pentru ca in primul moment abia ma recunoaste. Si Napirai se uita mirata la mine. Numai vocea pare sa-i fie familiara. Totusi, cand ii dau sanul, se napusteste, ca de obicei, asupra mea si suge alintandu-se. Acum este pe deplin sigura ca se afla la mama ei.
Pentru ca vreau sa ma prezint la interviu cat se poate de degajata, ma decid sa merg pana la Z?rich cu trenul si nu cu masina. Dar, inca de la gara, traiesc prima infrangere. Vreau sa-mi cumpar bilet de la ghiseu, dar acolo este un puhoi de lume. Pentru ca nu mai am prea mult timp pana la plecare, il intreb repede pe functionarul de la ghiseu daca nu-mi pot cumpara bilet si in tren, in drum spre Z?rich. Se uita mirat la mine si-mi spune: "Nu, in trenul urban nu se poate. Trebuie sa luati bilet de la automatul de pe peron". In doua minute vine trenul. Ma duc repede la linia anuntata si caut aparatul respectiv. Cand il descopar, nu recunosc decat niste cifre incalcite si niste sageti. Stau acolo ca un personaj din Epoca de Piatra si nu stiu cum sa fac sa ajung la bilet. Un tanar imi explica, cu o amabilitate aroganta, cum functioneaza automatul. Cat de neghioaba am devenit in cei patru ani de viata in tufisuri!
De urmatoarea provocare ma ciocnesc la Z?rich, atunci cand trebuie sa ma orientez. Cu chiu, cu vai, aflu drumul. Transpirata toata, in costumul meu cel nou si frumos, ajung la adresa stabilita. Din fericire, mai am zece minute ca sa ma linistesc.
In sala de prezentare, salurile stralucesc care mai de care, in cele mai grozave combinatii de culori. Ma intampina o doamna de aproximativ cincizeci de ani. Dupa ce ma prezint succint, aceasta il cheama pe sotul ei, care probabil se ocupa de angajari. Isi face aparitia un domn scund, mai in varsta, dar plin de energie. Imi arata imediat stofele de diverse calitati. Nu stiu ce sa cred despre cei doi, dar articolele sunt frumoase si, in orice caz, se vor vinde bine. De acest lucru imi dau seama imediat. Domnul ma invita in biroul sau si discutam. Cand afla ca abia de curand m-am intors din strainatate, nu este foarte incantat, pentru ca ii lipsesc, fireste, referinte. Circumspecta, ii povestesc numai despre activitatea mea comerciala din Mombasa in domeniul suveniruri. La intrebarea daca sunt casatorita, raspund ca nu, pentru ca, oricum, problema inregistrarii nu este lamurita. Acest lucru il apreciaza pozitiv, spunand ca sotii de multe ori sunt gelosi pe sotiile care lucreaza in domeniul distributiei de produse. De copii nu ma intreaba, asa ca deocamdata nu pomenesc nimic de fiica mea. La sfarsit discutam despre salariu. In mod surprinzator, accepta imediat propunerea mea, in cazul in care vom incheia un contract de munca. Imi spune ca mai are o persoana interesata si ma roaga sa mai reflectez si eu inca o data asupra acestui lucru. Ii raspund imdiat ca eu nu am nevoie de timp de gandire si ca as dori sa incep cat se poate de repede. El adauga razand: "Va sun in zilele urmatoare".
Desi nu stiu ce decizie va lua, incep deja sa ma gandesc, in drum spre tramvai, cum voi proceda, deoarece nu exista o clientela fixa. Pentru mine, asta inseamna ca trebuie sa iau totul de la inceput. Pana acum, el nu a vandut decat ca intermediar la magazinele de confectii; eu insa trebuie sa prezint aceste produse de marca clientilor industriali drept cadouri de reclama pentru firme. Jobul mi se pare atragator, pentru ca, in loc de contracte de asigurari aride, am ocazia sa prezint produse frumoase. Drumul spre casa se desfasoara fara probleme. "Vezi, Corinne, fiecare zi de munca iti aduce viata tot mai aproape si ti-o face tot mai usoara", imi spun eu in sinea mea, zambind.
Acasa, Napirai se napusteste asupra mea si-mi ridica puloverul, ca sa suga la san. Ah, cat imi iubesc fetita, cu parul ei castaniu si cret si cu ochii ei inchisi, ca doua cirese! Ce schimbare va fi atunci cand nu ne vom mai putea petrece ziua impreuna. Dar stiu ca la mama mea se simte intr-adevar bine, pentru ca ea o iubeste ca pe propria fiica.
Acum trebuie sa mai cautam o bona, care sa se ocupe de Napirai in celelalte doua zile din saptamana. Cel mai mult mi-ar placea sa gasesc pe cineva care are copii, pentru ca Napirai duce lipsa de parteneri de joaca de varsta ei. In Wetzikon exista un centru de consultatii familiale, unde ma duc chiar a doua zi, ca sa ma interesez cum pot gasi cel mai bine o familie. O doamna mai in varsta, foarte amabila si serviabila, imi promite ca se va interesa si imi va spune cat poate de repede. Dupa aceea plec si colind prin sat, multumita si linistita, gandindu-ma, nu fara mirare, cat de usoara mi-a devenit din nou viata. Aici poti vorbi cu toata lumea si fiecare te intelege, peste tot poti sa te interesezi de ceva sau ti se ofera chiar ajutor. Este destul de ciudat ca, pe masura ce trece timpul, imi dau tot mai mult seama cat de dura a fost viata mea in Kenya. Si numai pentru ca dragostea mea cea mare pentru Lketinga m-a insufletit atat de puternic nu am simtit atunci acest lucru.
Acum, problemele cu munca, locuinta si copilul sunt toate pe cale de a fi rezolvate si nu am decat de asteptat raspunsurile, unul cate unul. Simt ca viata mi se va schimba in curand din temelii si abia astept sa vad cum.
Seara ma suna Madeleine si-mi spune ca, din pacate, deocamdata nu urmeaza sa se elibereze nici o locuinta si ca pentru fiecare exista o lista de asteptare. Totusi, imi da adresa administratiei, spunandu-mi ca poate este mai bine sa ma prezint personal. Ii multumesc si, pentru ca ea pleaca a doua zi, ii doresc inca o data vacanta frumoasa in Kenya. Dezamagita, incerc sa diger vestea si ma hotarasc sa mai astept cateva zile.
De la viitorul meu patron, cel putin asa sper eu sa fie, nu am mai auzit nimic din ziua interviului. Pentru ca alte oferte nu am mai primit, sunt hotarata sa lupt pentru jobul acesta. Asa ca sun si intreb. Domnul cel energic si mai in varsta incearca sa ocoleasca raspunsul. Il intreb, fara prea multe vorbe, care este problema. Imi raspunde ca in momentul de fata nu prea stie daca eu sunt persoana potrivita. El ar vrea sa incerce cu mine, dar nu la salariul convenit, pentru ca, la urma urmei, nu am experienta. Imi spune ca ar trebui sa reduc clar pretentile de salariu. Indignata, ii raspund ca in orice caz merit banii pe care i-am pretins. "Cine a facut afaceri de succes in Africa va avea si aici succes!" Dupa un du-te-vino, este de acord sa incep pe data de 1 mai. Doua zile mai tarziu, am contractul in mana. Am obtinut primul loc de munca solicitat. Sa mai spuna cineva ca nu am noroc!
Fragment din Adio, Africa de Corinne Hofmann, volum in curs de aparitie la Editura Allfa. Traducere din limba germana de Mihaela Dinklage
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
